Dacă citești asta înseamnă că am murit/ de Andrew Nicoll

Germania nazistă se află sub bombardamentul Aliaților, iar Otto Witte, fost acrobat de circ, stă ascuns în rulota lui, sub o ploaie de obuze, așteptându-și sfârșitul. Dar, cum nu vrea să moară fără a lăsa o mărturie, se hotărăște să-și aștearnă în scris povestea vieții – o viață care numai banală nu se poate numi, căci Otto a fost nici mai mult, nici mai puțin decât regele Albaniei. Inspirându-se dintr-o minciună adevărată, Andrew Nicoll scrie un roman în care istoria și ficțiunea își zâmbesc complice și împrumută una veșmintele celeilalte. Megalomanul Otto Witte, acest baron von Münchhausen al zilelor noastre, spune cu mult umor povestea cusută cu ață albă a încoronării sale, fără să piardă nicio ocazie de a-și tachina cititorii. Aventurile se țin lanț, presărate la tot pasul cu reflecții despre timp, despre capriciile memoriei, despre arta mânuirii condeiului și a sceptrului și, nu în ultimul rând, despre… mustăți.

Născut în 1962 la Dundee, în Scoția, Andrew Nicoll are în urmă o vastă experiență publicistică. A publicat proză scurtă în numeroase reviste, printre care și New Writing Scotland, iar în 2008 și-a făcut debutul editorial cu romanul The Good Mayor. Distins cu Premiul Saltire pentru cel mai bun roman de debut al anului și tradus în douăzeci de limbi, The Good Mayor l-a impus pe Andrew Nicoll în lumea literelor și a fost urmat în 2011 de un nou roman de succes, The Love and Death of Caterina. Cel mai recent roman al lui Nicoll, Dacă citești asta înseamnă că am murit (If You’re Reading This, I’m Already Dead, 2012), este în curs de apariție la Editura ALLFA, în colecția Strada Ficțiunii.

Gata cu stilul ăsta bombastic, mai bine vorbesc din nou singur decât așa pompos. Sau mai bine vorbesc cu tine. Mă întreb cine ești. Un băiețel ieșit din adăpost după o noapte de bombardamente, care o caută cu lumânarea? Copiii mai au obiceiul să facă asta – mă refer la cei care nu au fost smulși de lângă mama lor să lupte întru apărarea Reich-ului. I-am văzut oprindu-se să culeagă de pe stradă bucăți strâmbe de metal, dându-le apoi la schimb cu prietenii lor. Oribil! În ce lume i-am crescut pe copiii ăștia dacă au ajuns să creadă că rămășițele de la obuze sunt jucării? Nu, nu aș vrea să fii un băiețel. Nu aș vrea ca un copil să dea de ce-o să mai rămână din rulota mea și să mă găsească pe mine făcut terci înăuntru. Și nici acum nu te-aș vrea lângă mine.

Mi-aș dori în schimb să fie aici amicul meu Max. Tare mult mi-ar mai plăcea! Dar probabil că Max ar veni cu propria versiune asupra acestei povești. Sigur și-o amintește altfel și ar vrea să o povestească altfel. În orice caz, cred că mi-ar fi alături la greu și m-ar ține de mână. Așa-i corect. Eu așa am făcut pentru el, iar între mine și Max lucrurile au fost întotdeauna corecte, serviciu contra serviciu, dar adevărul este că Max și-a primit porția lui de moarte, și cred că oricum nu mai e mult până o să ajung să-i strâng mâna.

Mi-ar plăcea să fii o fată frumușică, tânără și impresionabilă, dar dacă ai fi, la ce bun? Eu nu mai sunt bărbatul care eram odinioară. Mai bine nu.

Un câine, în schimb, ar prinde bine. Pe de altă parte, cu toate că se pricep de minune să asculte, cititul nu e tocmai punctul lor forte. Așa că ești tu. Un tip. Un tip de treabă. Nu cine știe ce mare erou. N-ai treabă cu politica. Faci și tu ce poți. Ești instalator sau poate profesor și faci muncă de voluntariat în timpul raidurilor aeriene. O să vii aici să ajuți la strângerea molozului, o să dai peste cartea mea, o s-o bagi în buzunar, pe urmă o să pui mâna pe lopată și o să mă vâri într-un sac, o să-l legi bine, o să te ștergi pe mâini și o să spui „Sărmanul boșorog!”. Dar înainte de asta o să stăm aici, să bem câteva beri împreună și să depănăm amintiri despre zilele de demult.

Ia loc, prietene, trage-ți un scaun, toarnă-ți un pahar de ceva și lasă tu bombele. Sunt doar niște tunete. N-o să-ți facă rău. Și acum ascultă-mă, am o poveste să-ți spun.

(…)

– Tifty, ce scrie?

– Ei bine, dragule, dacă tot insiști, află că scrie așa: Albánok keres új király.

Vocea lui Tifty suna ca un clinchet de zurgălăi de zână scăldați în rom și pufăiți dintr-o pipă din spumă de mare. În gura oricui altcuiva, cuvintele astea ar fi sunat ca un sac de pietre scăpat într-un lighean de tinichea. Dar când le rostea ea aveai senzația că urechile îți sunt sărutate de îngeri.

Cu toate astea, începeam să-mi pierd răbdarea și probabil că se vedea pe fața mea.

– Înseamnă „Albanezii caută un nou rege”, a zis ea mai departe.

Pe urmă ne-a citit tot articolul: era despre o țară micuță și caraghioasă, de care nu mai auzise nimeni până atunci, cuib de bandiți și pirați. Fusese sub stăpânirea barbarilor de turci, dar acum se eliberase de sub jug străin și își căuta un rege.

– Și se pare că te-au ales pe tine, dragule. Asta e poza ta.

– Seamănă cu tine, a intervenit și Max.

– Chiar seamănă, așa e, a întărit Tifty.

– Nu aduce nici pe departe!

– Putem să verificăm, a spus Max.

– Putem să verificăm, a zis și Tifty.

Să știi că eu și prietenii mei nu ne certam niciodată, dar, dacă se întâmpla vreodată să nu cădem de acord în vreo privință, știam exact cum să rezolvăm problema: îl întrebam pe Profesorul von Mesmer. Așa că asta am și făcut. Am ieșit cu toții din cort și ne-am dus în spate, la rulote. Când am ajuns noi Sarah tocmai urca treptele, ducând o tavă cu cafeaua preferată a tatălui ei, iar Tifty a întrebat-o dacă îl putem vedea. Așa mergeau lucrurile. Nu intrai pur și simplu peste Profesorul von Mesmer.

– Doar o clipă, a spus Sarah.

A intrat cu tava și un pic mai târziu Profesorul a ieșit la braț cu ea.

Am auzit că doctorii au un fel de șmecherie de îți arată niște pete de cerneală și hotărăsc cât de țicnit ești în funcție de ce vezi tu în ele. Profesorul purta ochelari negri ca niște bălți de cerneală. Nu am să spun ce vedeam în ei, să nu sară doctorii să mă bage la ospiciu. Nimic bun, în orice caz. Mi se părea că seamănă cu un fluture malefic întins pe fața lui în locul unde ar fi trebuit să se afle ochii.

A coborât din rulotă, s-a oprit la capătul treptelor și, sprijinindu-se în baston, ne-a întrebat:

– Cu ce vă pot fi de folos?

Curajos nevoie mare, Max a făcut un pas în față, cu ziarul în mână.

– Să lămurești o dispută. E ăsta Otto sau nu e Otto?

Profesorul știa că e ceva în fața lui. Simțise o adiere mângâindu-i obrazul când Max fluturase ziarul sau poate că îi auzise foșnetul unde ar fi trebuit să fie parfumul lui Tifty sau așa ceva, cert e că știa și a întins mâna, dar Max s-a mișcat prea încet. Max întotdeauna se mișca prea încet, iar acum a așteptat cu o secundă prea mult, așa încât Profesorul a apucat să bâjbâie cu mâna, apucând în gol ca un schilod.

– Scuze, i-a zis Max dându-i ziarul, iar asta parcă n-a făcut decât să înrăutățească situația.

– La ce mă uit?

– E o fotografie cu Otto, i-a răspuns Max.

Dar Profesorul nu l-a băgat în seamă.

– La ce mă uit? a repetat el.

Cu Sarah vorbea. Stătea în spatele lui, cu buzele aproape de urechea bătrânului.

– E o fotografie de ziar, i-a spus ea. Un bărbat ca la 40 de ani. Are o privire ca de vultur, un nas destul de drăguț, nici prea mare, nici prea mic, un gât gros – pare puternic –, o mustață fantastică, învolburată ca valurile mării, și pe cap are un fes.

– Seamănă foarte bine cu dragul nostru Otto, a răspuns Profesorul.

A rostit vorbele astea de parcă era Moise coborând de pe munte cu Tablele Legii la subsuoară.

– Îmi pare rău, dar eu nici măcar nu am fes.

– Dragule, dacă e să ne luăm după ziar, poartă fes pentru că e unul dintre barbarii ăia de turci, s-a grăbit Tifty să mă contrazică. Îl cheamă Halim Eddine, este fiul sultanului și tocmai i s-a oferit tronul Albaniei.

– Mult trebuie să-l mai placă albanezii ăștia!

– Dacă te iei după ziar, îl plac atât de mult, încât îi dau pe mână și trezoreria imperială. Și un harem.

– Atunci chiar că trebuie să-l placă al naibii de mult.

– Dragule, nu l-au întâlnit în viața lor. Nu l-au văzut decât în fotografiile din ziar.

– Arată exact ca tine, a spus Max.

– Pe mine sigur m-ai păcăli, a spus și Profesorul.

– Exact ca-n povestea din film, a zis Sarah.

Așa că le-am răspuns:

– E departe Albania?

Fragment din Dacă citești asta înseamnă că am murit, de Andrew Nicoll, în pregătire la Editura Allfa. Traducere de  Ioana Văcărescu.