Dacă tot este să le cedăm, mai bine să le cedăm direct Europei

Un fost director de politici industriale din cadrul Ministerului Economiei din România, domnul Petru Ianc, a pus ieri problema Oltchim într-un fel surprinzător: trebuie făcută UE să înțeleagă că Oltchim este o companie europeană, iar Europa are de pierdut din punct de vedere economic dacă o asemenea companie va fi desființată.

Oltchim a avut în 2007 – 2008 afaceri de 900 mil. euro/an, iar domnul Ianc spune că PVC-ul este un material la fel de important ca și oțelul pentru industria de construcții, Olchim este o întreprindere care contează nu atât la nivel regional, cât la nivel mondial.

Europa în sine, ca bloc economic, este în competiție cu Statele Unite, cu China, cu Japonia sau Rusia. În agricultură, în energie sau petrochimie, sector în care activează Oltchim.

De fapt, așa cum vede lucrurile domnul Ianc se și acționează la nivelul Uniunii Europene. În fața degringoladei de care au fost cuprinse băncile din zona euro ca urmare atât a slăbiciunii statelor (Grecia), cât și a căderii economiei (Spania, Portugalia, Irlanda) Uniunea Europeană a găsit soluția intervenției directe în capitalul băncilor cu probleme.

Astfel, Fondul European pentru Stabilitate (așa-numitul EFSF) a fost transformat într-un “braț înarmat” bancar al UE, așa numitul ESM (Mecanismul European de Stabilitate). Acest braț bancar va putea interveni în mod direct în capitalul băncilor cu probleme din zona euro pentru a opri contagiunea în cazul în care există bănci care pot pune în dificultate prin căderea lor întregul sistem bancar în zona euro.

De ce nu ar lua ființă la nivelul Uniunii Europene, în condițiile degringoladei cu care se confruntă industria românească (dar și alte economii, mai ales din flancul sudic, au asemenea situații) un “braț înarmat” de intervenție în business? Acesta ar trebui să preia și să sprijine companii cheie de a căror menținere pe piață depinde dezvoltarea economică a UE.

Cei 6.000 de salariați de la Mechel, cei 3.300 de angajați de la Oltchim sunt la fel de mult cetățeni europeni ca și cei 600 de angajați ai ArcelorMitall Florange din Franța pentru care au fost atâtea discuții la sfârșitul anului trecut în mass-media din Hexagon.

Domnul Ianc însuși amintea ieri de situația de la Florange. Fiind în Franța la momentul dezbaterilor, rămăsese mirat de afluxul de știri, dezbateri și luări de poziții din media franceze cu privire la intenția ArcelorMitall de a închide furnalul din Franța. Acolo oamenii știu ceea ce contează și caută soluții.

În condițiile căderii brutale a economiilor după 2008, toate statele puternice, inclusiv Franța, Marea Britanie, Germania, Austria sau Statele Unite, au încercat să-și protejeze industria și capitalul locale atât prin împrumuturi acordate băncilor, cât și prin preluarea efectivă, dacă a fost nevoie, a unor întreprinderi sau instituții financiare.

Statul olandez a salvat ING cu 20 miliarde euro în octombrie 2008, iar în luna ianuarie 2013 a naționalizat a treia bancă din Olanda, aflată de asemenea în pericol de dispariție. Franța a intervenit la sfârșitul anului trecut pentru susținerea grupului Peugeot, unul din simbolurile industriei franceze.

Dacă statul român este prea slab să administreze companiile sale, așa cum a dovedit până acum, din păcate, de ce nu le-ar ceda direct UE, adică unui “braț” armat în business, eventual un Fond al Redresării Industriale în Europa (FRIE).

De ce ar fi mai importante băncile care cad în Spania sau Grecia pentru care UE este pregătită să intervină decât întreprinderi ca Arpechim, Oltchim, Mechel sau Peugeot?

500 milioane de euro, 1 miliard de euro sunt departe, într-adevăr, de 20 miliarde de euro, cât are venituri Peugeot, dar contează în Europa.

Pentru că însăși UE va veni apoi să constate că județul Vâlcea va cădea la nivelul PIB/capita în cadrul regiunilor defavorizate, unde trebuie cheltuiți bani europeni.

De ce să nu împiedice din start demolarea Arpechim, distrugerea Combinatului de la Târgoviște de oțeluri speciale sau a instalațiilor de producție a PVC de la Oltchim, măcar și pentru nu a mai majora numărul de imigranți în țările din Vest care vor urma să provină din aceste orașe.

De ce să nu se privatizeze inclusiv CFR Marfă sau Poșta Română către un organism transnațional, european, către capitalul european și nu al unui singur stat din UE? UE are deja expertiză în această direcție prin Banca Europeană de Recontrucție și Dezvoltare, dar și prin Banca Europeană de Investiții (BEI) unde Mihai Tănăsescu, fostul ministru de finanțe al României, a devenit vicepreședinte de curând.

Pentru că dacă tot este să cedezi controlul unor monopoluri, așa cum sunt distribuția de energie electrică, exploatarea petrolului, serviciile poștale care în Franța sunt deținute de francezi, în Italia de italieni și în Austria de austrieci, mai bine le-am da Comisiei Europene direct, unde măcar avem și noi o reprezentare.

Nu are România capacitatea la nivelul statului să-și administreze eficient companiile de stat, măcar să le dăm nu unor alte state (așa cum s-a întâmplat în cazul telecom – statului grec, în cazul electricității – statului italian, în cazul distribuției de gaz – statului francez sau german), ci direct UE, unde avem și noi un cuvânt de spus. Cât avem.

Aceasta va însemna cu adevărat o integrare europeană – o implicare pentru dezvoltarea economică locală – și România poate fi prima țară în care acest Fond de Redresare Industrială a Europei să acționeze. E timpul pentru o astfel de acțiune europeană, pentru că fără decizii luate acum, “oalele” se vor sparge nu numai în capul administrației de la București, dar și în acela al comisarilor de la Bruxelles. Vrând-nevrând.