Dan Pascariu: 2. Intermedierea financiară

“Procesul prin care băncile creează bani este atât de simplu încât mintea refuză să-l accepte.” – John Kenneth Galbraith

De-a lungul timpurilor, și peste tot în lume, au existat manifestări repetate de ostilitate împotriva băncilor și a bancherilor, avându-și rădăcina în ideea că cei care trăiesc de pe urma împrumutării banilor parazitează oarecum economia reală. În vremuri de criză, această ostilitate devine și mai exacerbată, întrucât băncile sunt considerate a fi cauzatoare de instabilitate. De unde și întrebări firești: de ce avem nevoie de instituții financiare, ce le ține în viață și, mai ales, pentru că nu vor să dea credite oricui are nevoie, care este contribuția lor esențială la bunăstarea economică?

Chiar și un bancher (dintre milioanele care lucrează în bănci, în toată lumea) pășește pe un tărâm necunoscut atunci când încearcă să studieze teoria intermedierii financiare, pentru a înțelege mai bine cu ce se ocupă în viața lui profesională, de zi cu zi. Acel tărâm este plin de concepte și expresii pe care, ori nu le-a auzit în viața lui ori, dacă le-a auzit, nu le folosește în jargonul bancar uzual: informații asimetrice, selecție adversă, costul monitorizării, hazard moral ș.a.m.d.

Dacă ar trebui să ne luăm după teoria clasică a intermedierii financiare, care la rândul ei se bazează pe teoria echilibrului economic general (modelul Arrow-Debreu), intermediarii există numai pentru că piețele financiare sunt imperfecte, iar rolul lor este să reducă asimetria informațiilor și costul tranzacțiilor. De îndată ce piețele devin perfecte, intermediarii devin inutili și își pierd rolul din motive foarte simple: cei care economisesc și cei care au nevoi temporare de bani dispun de informațiile necesare pentru a se găsi unii pe alții în mod direct, imediat și fără niciun impediment, deci fără costuri, și pot încheia tranzacții în mod direct, la prețuri optime. Piețele perfecte ar fi ca raiul, adică un standard ideal și acolo intermediarii ar fi, bineînțeles, de prisos.

Progresul spectaculos în tehnologia informațiilor și a comunicațiilor, care face ca toate datele și informațiile importante – macroeconomice, financiare, precum și cele cu privire la activitatea agenților economici – să fie disponibile în timp real, la scară globală, 24 de ore din 24 și înlesnește tranzacționarea pe internet pe multiple piețe, la costuri din ce în ce mai mici, ar putea da impresia că “raiul” piețelor perfecte este aproape. Realitatea înconjurătoare ne demonstrează însă contrariul. Intermedierea financiară nu numai că nu dispare, ci potrivit statisticilor, crește an de an, contribuind la dezvoltarea economică. Mai mult, cercetările empirice și teoretice demonstrează că nu eliminarea asimetriei informațiilor este forța motrice din spatele activității de intermediere.

De fapt, esența procesului de intermediere este cel mai bine exprimată de conceptul de creare de valoare (nu întâmplător, unul dintre principalii indicatori folosiți de băncile serioase în evaluarea performanțelor este “economic value added” – EVA), concept introdus de Michael Porter în 1985 și care poate fi considerat ca o extensie a teoriei organizării industriale, în tradiția lui Joseph Schumpeter. La întrebarea “Ce valoare adaugă băncile?” răspunsul e simplu: ele oferă produse și servicii sub formă de instrumente financiare deponenților și împrumutaților, deoarece aceștia nu le pot crea singuri.

Teoria bancară contemporană distinge patru funcții importante ale băncilor: (1) transformarea riscurilor, (2) administrarea riscurilor și procesarea infomațiilor, (3) monitorizarea debitorilor și (4) servicii de plăți și facilitare a tranzacțiilor. Toate cele patru funcții au drept obiectiv oferirea de servicii și produse financiare participanților din piața, potrivit nevoilor și preferințelor acestora.

Transformarea riscului, sau ceea ce teoreticienii numesc transformarea calitativă a activelor, este de fapt “alchimia” prin care băncile acordă credite de valori mari, pe termene lungi și cu riscuri considerabile, pe baza unor depozite de valori mici, pe termene scurte și cu risc scăzut și, de multe ori, în valute diferite de ale creditelor. Cu alte cuvinte, o bancă poate să-i acorde d-lui Șucu un credit de zece milioane de euro, pe cinci ani, “transformând” în acest scop zeci și sute de depozite, de câteva mii de lei (sau dolari, sau euro) pe termene de la o zi la câteva luni. Administrarea riscului, respectiv riscul de scadență, riscul de contrapartidă, riscul de dobândă, riscul valutar, riscul operațional, riscul suveran, reprezintă esența activității industriei financiare. Trebuie subliniat însă că intermediarii financiari pot să absoarbă riscul la volumele cerute de piață, întrucât își folosesc în același timp reputația și bilanțurile, iar dimensiunea lor le permite un portofoliu de investiții suficient de diversificat pentru a da încredere deponenților.

Funcțiile de transformare și administrare a riscului sunt cele care rezolvă discrepanțele dintre oferta de economii și cererea de investiții, pentru că cei care economisesc sunt, de regulă, mai puțin înclinați să-și asume riscuri decât investitorii-debitori. Crearea de valoare menționată mai sus este determinată tocmai de absorbția riscului ca funcție centrală a industriei financiar-bancare, îndeplinind astfel un rol crucial în economia modernă. Nu în ultimul rând, intermediarii financiari, în numele deponenților, analizează milioane de entități, dintre care le aleg pe cele care corespund standardelor de creditare și apoi îi monitorizează pe împrumutați. Astfel, intermediarii sunt creatori de produse specifice, pe care împrumutații nu le pot oferi în mod direct deponenților. Prin această monitorizare, băncile contribuie, în plus, la: (a) reducerea economiei informale și mărirea bazei de impozitare; (b) educarea financiară a agenților economici și (c) îmbunătățirea guvernanței corporatiste.

În concluzie, absorbția riscului este cea care determină adăugarea de valoare a intermedierii financiare la venitul național. Nevoia din ce în ce mai mare de instituții care să absoarbă riscul, atât ca amenințare și posibilitate de pierdere, cât și ca oportunitate de profit, explică importanța crescândă a industriei financiare pentru economia unei țări. Prin urmare, cererea de instrumente care să acopere riscul va continua să crească, din cauza volatilității dobânzilor, cursurilor de schimb, a prețurilor materiilor prime și, în general, a instabilității economice.

Să nu uităm ce-a spus Keynes: “Importanța banilor decurge din faptul că ei reprezintă veriga dintre prezent și viitor” și, ne place sau nu, băncile sunt deținătorii acestei verigi.

Dan Pascariu este președintele consiliului de administrație al UniCredit Țiriac Bank