Dan Radu Stănescu, un poet discret/ de Stelian Țurlea

S-a stins săptămâna trecută, într-o discreție aproape desăvârșită, chiar dacă era bolnav, un prieten, un poet, un traducător, un ziarist. Dan Radu Stănescu. Înainte de toate a fost un prieten, pe care îl știam de peste șase decenii, din prima clasă de școală petrecută într-un Ploiești prăfuit și patriarhal. (Au urmat mai bine de un deceniu de liceu și facultate împreună.) Cu câteva luni în urmă am încropit câteva rânduri despre plecarea, la fel de discretă, a „ermitului”, pictorul și scenograful Vittorio Holtier, și am evocat atunci momente de pecete din copilăria ploieșteană, petrecute în trei. Mai ales întâlnirile din vacanțele noastre de elevi de la sfârșitul anilor 50. În curtea casei unde locuia Vittorio, ne întâlneam la umbra unui zarzăr sau cais, împreună cu Dan Radu Stănescu, să ne citim poeziile, povestirile sau încropirile de teatru scrise cu naivitatea celor 13, 14 ani sau să facem întreceri literare al căror premiu era un râvnit bilet la cinematograful căruia ne încăpățânam să-i spunem Roxy, ca înainte de război, și nu cum fusese botezat de regimul comunist, un nume pe care l-am uitat. Pe atunci credeam toți trei cu încăpățânare că avem ceva de spus într-o artă. Vittorio a abandonat scrisul și a devenit pictor. DRS-ul a scris poezie în continuare. A publicat foarte puțin, primul volum de versuri i-a apărut acum exact patru decenii, se chema „Scrisori către Ariel”. Era, cum excelent remarca Laurențiu Ulici la vremea aceea, un melancolic cu gesturi sobre, încercând să găsească un drum de mijloc între exaltarea efectivă și interogația reflexivă.

A fost profesor, a trecut la ziaristică, scrisă ori de televiziune, a transmis meserie mai multor generații, a tradus destul și excelent, din franceză, a mai publicat, tot la intervale enorme, volume de poezie. Acum voia să-și adune într-un volum articolele, mai ales cele apărute în „Ziarul de duminică”.

Bărbat frumos, înalt, subțire, cu o privire caldă, ușor cocârjat în anii din urmă de o boală a oaselor, cu un umor discret, n-a abandonat niciodată dorința de a scrie, mai ales versuri. Obsedat de „castelul de nisip”, ca în poezia cu acest titlu publicată acum patruzeci de ani:

„Marea mea aventură 

astfel se rezumă:

am văzut numai ce mi s-a pus

sub ochi

am pipăit numai lucrurile de care

m-am sprijinit

am auzit doar ce mi s-a turnat

în urechi

de construit n-am construit

decât cu greu și sfială

un castel de nisip

și-mi țin răsuflarea

ca să nu-l demolez

dar aceasta se întâmplă

numai între cele două refluxuri.”

Îl știam și-l imaginam mereu în garsoniera lui din apropierea centrului Bucureștilor, aplecat asupra foilor albe, migălind asupra unui vers. Încă scria de mână, un scris curat, cu litere mici, egale și limpezi. Veșnic nemulțumit de rezultat, mereu dornic de perfecțiune, conștient că n-o va atinge. Ne întâlneam rar, ne promiteam lungi discuții, mereu amânate, doar eram prinși în mașina de tocat a vremurilor! Eu, mai ales.

Acum a plecat, ca și Vittorio. Uimitor om. Dumnezeu să-l odihnească!

Nu mă întreb cine urmează. Știu.