Dan Stanca: „Am smerenia să mă simt o marionetă...”/ de Stelian Țurlea

Dan Stanca (n. București, 30 septembrie 1955) a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București, Secția engleză-română. A debutat editorial abia în 1992, cu romanul „Vântul sau țipătul altuia”. Alte romane ale sale: „Aripile Arhanghelului Mihail”, „Ritualul nopții”, „Apocalips amânat”, „Ultima biserică”, „Muntele viu”, „Morminte străvezii”, „Ultimul om”, „Drumul spre piatră”, „Domnul clipei”, „Pasărea orbilor”, „A doua zi după moarte”, „Mila frunzelor”, „Mut”. A luat premiul Uniunii Scriitorilor din România (1997 și 2002), premiul Asociației Scriitorilor din București (2000), premiul Fundației Flacăra (1999).

– De curând ai publicat un nou roman, „Craii și morții”, în care personajele par să fie celebrele personaje din „Craii de Curtea veche”. Mă îndoiesc că romanul este doar o reverie, cum spui într-o confesiune. Prima întrebare este: de ce pe urmele lui Mateiu Caragiale? Pentru că e „o carte fundamnetală”?

– Pentru orice autor romanul Craii de Curtea Veche este o maximă provocare. Sunt obsedat de cartea aceasta de mult de tot, dar trebuie să recunosc că adevărul imbold pentru a-i cerceta ascunzișurile se datorează volumului „Al patrulea hagealâc” al lui Vasile Lovinescu, carte apărută prima dată în 1981, la CR, chiar în luna decembrie când Jaruselski decreta dictatura militară într-o Polonie înviorată de elanurile Solidarității. N-am uitat nciodată această coincidență. Pe atunci eram foarte tânăr, aveam 26 de ani și, cum am mai spus în atâtea rânduri, credeam că tot ce zboară se mănâncă. După atâta vreme m-am lecuit de iluzii și știu care este locul meu în lume. Mă gândesc mai mult la ziua de mâine decât la eternitate. Cu toată deziluzia mea nu mi-am pierdut credința în niște adevăruri esoterice pe care cartea lui Mateiu Caragiale le conține. Am fost foarte impresionat când am văzut că acum zece ani era socotită de celebra anchetă din „Observator cultural” cel mai bun roman românesc al secolului XX. Iată că ceva-ceva tot se confirmă în lumea asta ingrată. De aici a plecat dorința mea de-a scrie un fel de urmare la roman, care nu e de fapt urmare, dar care preia o serie din sensurile ascunse ale cărții.

– A doua întrebare: poate fi interpretat romanul și ca o cronică a ultimilor douăzeci de ani? Mare parte din subiectul cărții se petrece în lumea ziariștilor, la fostul combinat Scânteia. Se poate spune și că ar fi vorba despre „Craii din presă”, crai de vremuri noi?

– Ia-o și ca pe o cronică, dar e prea subțire pentru așa ceva. Eu în cartea aceasta am condensat cam tot ce am trăit ca ziarist, experiența mea de la „Tineretul liber”, urmașul Scânteii tineretului. Am fost de asemenea zdruncinat de soarta lui Victor Atanasiu, un foarte bun critic literar, dar care a ajuns în pușcărie. Aflu acum că va fi eliberat, ceea ce este foarte bine. În Victor l-am portretizat pe posibilul continuator al lui Pașadia fiindcă m-au fascinat persoanele decadente, care deși foarte valoroase, decad din cauza slăbiciunilor pe care nu și le pot controla. Victor a fost un asemenea personaj și din păcate cred că mai este. Anii trecuți mergea pe la foștii colegi să-i dea bani, să-l ajute, să nu-l lase pe drumuri. L-am ajutat și eu, dar nu știu cu ce efect. Până la urmă din cauza unor înșelăciuni a fost arestat, un destin crunt, nemilos, dar eu unul am ajuns la înțelepciunea că suntem  atât de vulnerabili încât orice ne poate lovi. Cred că am răspuns și la următoarea ta întrebare. Nu mai vreau însă să dau și alte chei de lectură ale cărții. De altfel mă enervează dorința unuia sau a altuia de-a vedea într-un personaj neapărat un model recognoscibil în realitate. Cazul lui Victor Atanasiu este frapant, de aceea nici nu mi-am ascuns intențiile. În schimb despre ceilalți doi, Pirgu și Pantazi nu vreau să spun nimic.

– Povestea celor trei templieri care au străbătut veacurile și continentul și din Franța și Malta au ajuns în Rusia, apoi în România și în cele din urmă în România postdecembristă trebuie înțeleasă doar ca o metaforă?

– Nu e vorba de nici o metaforă. Cavalerii de Malta au existat și sunt de fapt niște urmași ai templierilor și ai cruciaților. Tot ceea ce am scris în carte plecând de la această temă știu de la Vasile Lovinescu, din cartea lui. Nu mi-am permis să pun de la mine nimic fiindcă ar fi fost deplasat. Dar liturghia aceea a regilor magi desfășurată la Moscova pe timpul lui Alexandru I, învingătorul lui Napoleon, îmi aparține și acolo este punctul central al cărții. De altminteri, cred că este cea mai izbutită secțiune a cărții în care am încercat să explic semnificația profetică a darurilor aduse de regii magi. Aurul, tămâia și smirna au bătaie lungă peste veacuri și acest lucru trebuie să ne dea de gândit. Eu așa gândesc o profeție. Pleacă o undă de undeva de departe și atinge cele mai îndepărtate ramificații ale istoriei. Dacă sângele și cenușa din liturghie se regăsesc în lumea contemporană, aceasta confirmă valabilitatea respectivei profeții.

– Povestitorul, scriitorul Horia Stanciu, e un alter ego al autorului care, cum se scrie, „s-a camuflat în personaje, a ales căi lăturalnice și înșelătoare pentru a vorbi”? Câtă autobiografie se ascunde în acest roman?

– Problema cu autobiografia este calul de bătaie al psihocriticii. Și așa va rămâne. Eu am crezut tot timpul în teza hegeliană asupra artei ca spirit absolut și atunci nu mă interesează ceea ce este autobiografie. După cum am învățat de la Llosa, scriitorul este cel mai mare mincinos. Adevărul minciunilor este deviza sa în care crede până la moarte. Eu de multe ori inventez fără să-mi dau seama. Ajung – asta-i ironia soartei – să cred în fanteziile mele mai mult decât în ce mi se întâmplă. Și abia atunci literatura, zic, este de bună calitate când inventezi simulând mărturisirea. De aceeea nu sunt de acord cu anchete în care sunt chestionat asupra autobiograficului. Trecerea experienței în conștință și a conștiinței în literatură este o alchimie a cărei rețetă fiecare autor și-o rezolvă în felul personal. Sunt autori care inventează tot, autori pur livrești, care scriu din ce au citit, alții, invers, pur experimentaliști, care nu au fantezie și cred că pot, din jurnalul lor minuțios respectat, să facă literatură mare. După mine, nici unii, nici alții nu sunt scriitori adevărați. Trebuie să ai știința dozării, finețea registrelor, să știi să scoți din tine ce te doare, dar din durere să iasă aur curat. Ne întoarcem, firește, la versul arghezian, din bube, mucegaiuri etc. Da, este un adevăr aici, dar până un punct. Buba, dacă e prea bubă, nu mai poate să te ajute în procesul creației. Un om distrus nu se mai ridică din molozul său. Moare sufocat de propria amărăciune. Am mai spus că și suferința trebuie cultivată cu măsură. Suferi ca un prost, nu mai primești nimic. Demonul asta vrea de la noi. Să ne dilate sufletul până la limita irespirabilului. După care ne dă drumul în neant. În asemenea situații rațiunea e absolut necesară și-l salvează pe scriitor din nebunia dezlănțuită. Fiindcă și asta este o problemă: fără puțină nebunie nu am scrie nici un rând. Dar prea multa nebunie ne condamnă tot la tăcere. Între aceste extreme  mai înnebunești încă o dată.

– Multe dintre personajele tale au „vocația eșecului”. De ce?

– Despre eșec cred că m-ai mai întrebat într-un interviu anterior. Eu am o fibră în mine care vibrează întru nefericire, al cărei sunet vreau să-l melancolizez ca să sune mai frumos. Într-adevăr, mă interesează cei înfrânți și nu învingătorii. Nu cred în triumf, în succes, în glorie, deși doresc așa ceva. Natura mea, din acest punct de vedere, este duală și cred că toți autorii sunt așa fiindcă ei manevrează o materie a surpării și a deziluziei, dar pe de altă parte sunt cei mai naivi, ca să nu zic fraieri, jucând totul pe cartea iluziei. Cu alte cuvinte, scriu despre eșec și înfrângere, dar pe celălalt plan doresc succes. Ce înseamnă asta decât că sunt profund necinstit, dar, sincer, nu pot fi altul sau altfel? Cioran a fost de aceea cinstit. El a mers până la capăt pe cartea desvrăjirii și a deziluzionării iar gloria care nu a încetat să-l asalteze era ceva, cred, nesemnificativ. Dar a fost Cioran. Din acest motiv spun că e bine atunci când scrii să-ți pui în față o altă miză decât aceea a scrisului propriu zis. Să vrei ca prin scris să te  transformi și nu să produci o altă carte, mai bună sau mai proastă. O carte până la urmă e ca o marfă și cine face marfă cu marfa rămâne. Dar dacă vrei să intri într-o anumită comuniune cu spiritul viu, atunci caută altceva. Nu te lăsa iluzionat sau fă din iluzie o aspirație , o înălțare spre cer, o rugăciune. Roagă-te, deci, pentru ca demonul din  tine să urce toate scările metamorfozei și în final să întâlnească îngerul. În momentul în care ai terminat o carte să poți să plângi sincer, din tot adâncul sufletului, și să te gândești la viața de dincolo. Altfel, la ce bun că ai scris-o?

– „Istoria e scrisă întotdeauna de învingători”, cum spui?

– Istoria e scrisă de învingători. Păi cum altfel? Dacă Hitler câștiga războiul am fi avut o altă istorie a ultimilor 50 de ani. Cel care învinge dictează și face aceasta în plan ideologic. Războaiele au încetat de mult să mai fie o simplă luptă armată cu o tehnologie a armamentului mai dezvoltată sau mai puțin dezvoltată, războaiele s-au desfășurat pe plan ideologic, deci pe planul câștigării unei dispute de doctrină care până la urmă decide și în plan faptic. Câștigăm așadar un război ca să triumfăm asupra istoriei și s-o facem cum vrem noi. Câștigăm un război ca să ne putem impune felul de-a gândi asupra generațiilor care vor veni. Din păcate, la școală învățăm să gândim după tiparul impus de cei care au învins în războaie și nu de cei care au fost învinși. De aceeea istoria trebuie deparazitată, descărcată de orice urmă de ideologie, istoria trebuie să fie curată, fără nici un fel de imixtiune. Nu de interpretări avem nevoie, ci de faptele ca atare. Dar aceasta este o altă iluzie fiindcă niciodată nu se va scrie cinstit. După 1989 ne-am luptat să facem o istorie adevărată, reală, să aruncăm la gunoi clișeele și minciunile grosolane. Nu cred că am reușit aceasta în proporție de sută la sută. Dar istoria post 89? Cine se va încumeta s-o scrie? Și atunci, gura păcătosului, nu e mai bine să nu avem memorie? Să trăim simplu, fără complexe, într-o societate bancară, să fim finanțiști, cu mintea spălată de amintiri…

– Să zicem că nu înțeleg, așa că întreb: ce vrea să spună ideea superbă din final – „Când vrei să scapi de ficțiune, fii sigur că te va cotropi!”?

– Când vrei să fugi de ficțiune aceasta te va cotropi. Cred că am răspuns deja la această întrebare. Nu putem să nu fantazăm, nu putem să nu intrăm într-o mare poveste care ne toarce firul destinului. Suntem povestiți sau visați de altcineva superior nouă. De la Eminescu la Cărtărescu ideea aceasta este fumată, dar rămâne în picioare. Omul care nu se simte „tras pe sfoară” ca o păpușă nu e om. Am smerenia să mă simt o marionetă pe care altcineva nevăzut o manevrează din culise de nepătruns care sunt adânci ca tenebrele universului. În felul acesta mă simt ușurat. Parcă nu mai port răspunderea ființei mele. Cum spune omul simplu: așa a fost scris, dar cine a scris? De ce a scris așa și nu altfel?  Știu că nici un personaj nu va veni să mă întrebe de ce i-am rezervat un asemenea destin și nu am ales pentru el o cale diferită. Întrebare, firește, naivă, dar îmi place să o pun. Cred că și tu, Stelu, ți-ai pus de multe ori o asemenea întrebare. Plecăm din lumea noastră cu cea mai frumoasă zestre: întrebările. Răspunsurile, desigur, sunt pe lumea cealaltă. Dar din păcate nu vom avea auz pentru ele. Doamne sfinte, ce metafizică pot să fac! Umflată, excesivă, obeză! Total indecent!  Dar ce ne-am face fără puțină indecență? Nu-i așa că ne-am plictisi îngrozitor? O nouă întrebare care, în mod sigur, nu mă va însoți dincolo…