Dans pe story

Teatrul-dans este o specie de spectacol asupra careia disputele si polemicile inca nu s-au stins, desi obiectul lor numara, dupa unii cercetatori ai chestiunii, in jur de saptezeci de ani.

Pe cand teoreticienii se chinuiesc sa-i defineasca profilul, practicienii teatrului-dans il… practica in continuare, imbogatindu-si mereu oferta.

Neintelegerile au in vedere, cel mai adesea, punctul (sau linia) incepand de la care dansul modern inceteaza de a mai fi asa ceva – adica, esentialmente, dans – si devine teatru; teatru gestual, teatru-imagine, teatru fara cuvinte, dar teatru.

Unii stabilesc acest punct acolo unde miscarea, abandonand supunerea exclusiva fata de legile muzicii si fata de legile sale proprii, se inscrie pe coordonatele unei povesti (story se spune, de cand am devenit anglofoni…), capatand o introducere, o culminatie si un deznodamant; altii convin sa numeasca teatrul-dans acel spectacol in care muzica sau tacerea sunt intrerupte de cate un schimb de replici sau, macar, o suita de exclamatii; altii, in fine, pretind, pentru a acorda reprezentatiei aceasta titulatura, ca interpretii sa fie actori – sau, cel putin, profesionisti -, nu balerini de meserie.

Lucru bizar, teatrul-dans e mai usor de recunoscut decat de explicat.

In orice caz, daca e sa tinem cont de “recomandarile” inventariate mai sus, recenta premiera de la Teatrul “Nottara” cu “Dansolitude” corespunde intru totul baremurilor cerute pentru spectacolul de teatru-dans.

Coregraful (si, pentru ocazie, regizorul) Florin Fieroiu a folosit, ca sursa de inspiratie declarata, un scenariu apartinandu-i lui Radu Macrinici, foarte promitator, desi nu foarte jucat, dramaturg din generatia zisa “tanara”.

In ce anume a constat scenariul nu e prea usor de spus, intrucat pe scena nu se rostesc vorbe lamuritoare si nici povestea, asa cum se contureaza ea din “actiunile” celor patru interpreti, nu este tocmai clara: patru tineri (o fata si trei baieti) asezati in randul intai al salii, se inghiontesc, sporovaiesc si chicotesc minute bune in sir, riscand sa trezeasca protestele spectatorilor inocenti (nu e un risc ipotetic, imprejurarea chiar s-a produs!), apoi, cand asistenta e gata sa-si piarda rabdarea, se suie pe scena, unde incep sa examineze cu oarecare curiozitate, dar si cu blazare, panzele fundalului, mecanismele de manevrare a decorului etc.; treptat, intra intr-un fel de joc serios – chiar daca nu lipsit, uneori, de haz-, in care incearca sa se autodescopere, descoperindu-l, in acelasi timp, pe celalalt; jocul devine tot mai grav, mai pretentios, mai chinuitor, pentru a sfarsi intr-o impresionanta expiere-impacare cu sine.

Desigur, am incercat acum sa reconstitui un posibil fir narativ, dar, cum spuneam, el nu este prea simplu de urmarit. Important e insa ca intreaga desfasurare, ritmata de un fond muzical semnat Arditti Quartet, are frumusete si, mai cu seama, emotie, chiar daca are si unele lungimi.

ai mai important este ca Florin Fieroiu a reusit sa obtina de la cei patru interpreti – toti, actori “curati” – o participare iesita din comun: Cerasela Iosifescu, Dragos Bucur, Alexandru Jitea si Bogdan Dumitrache, desi nu au tehnica unor dansatori, se misca ireprosabil, elegant si armonios, punand in gesturile lor, in plus, o miscare interioara vie.

Asa incat, teatru-dans ori nu, “Dansolitude” este un spectacol care ar trebui vazut.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar