Dar placerea?

Pasiunile dezvoltate aberant si ajunse in stadii clinice, de patimi ce nu mai pot fi controlate, pasiunile marcate de un egoism frenetic, sunt un material tot atat de interesant pentru psihologi, cat si pentru romancieri. Nu insa si pentru persoanele din imediata apropiere a maniei. Aceasta e primejdia, nascand discret, dar continuu din patima colectionarului: un egoism galopant, care poate afecta profesia, viata de familie, relatiile cu oamenii. Faptul ca obiceiul de a strange lucruri de pret are o sustinere in toate superlativele nobletii nu-l face mai putin pagubos pentru partenerii de toate naturile ai impricinatului.

Unii merg pana-ntr-acolo incat ii spun colectionatului arta. Dar nu-i zic si colectionarului artist. S-ar parea ca avem de a face cu o arta in sine, cu un parcurs genetic despartit de cel uman. Nu oamenii sunt cei care selecteaza, pentru satisfactii pur intelectuale, operele de arta, ci operele isi aleg damnatii si misionarii pe criterii tainice, imposibil de sondat. Altfel, cum trebuie sa explicam situatiile in care un tablou al unui pictor modern, inca neadjudecat de marea cultura in regimul capodoperelor, se vinde la licitatii cu sume ce bulverseaza toate oranduielile valorice in uz?

Ce placeri are nababul japonez, altele decat cele frecventate de impatimitii artelor din Europa, cand plateste cu optzeci de milioane de dolari o lucrare de Van Goh?

E clar ca nu putem desparti deliciile artistice de afaceri si ca un colectionar e si un clarvazator, in ce priveste investitiile. Dintotdeauna, afacerile cu obiecte de arta au fost profitabile pentru unii si ruinatoare pentru altii deoarece, spre deosebire de toate celelalte tipuri de tranzactii, in care prevaleaza ratiunea, in comertul cu arta primeaza, la majoritatea clientilor, pasiunea.

De aceea, ori de cate ori ma intreb, cunoscand povestea unor colectii, ce placeri, ce satisfactii, ce beneficii si, in definitiv, ce inteles aduce stransul, am in vedere si pierderile. Mai bine zis, situatiile in care pierderea e mai mare decat castigul. Si ma simt obligat sa conchid ca unii au ajuns colectionari fiindca n-au avut unde si cum sa-si ruineze familiile la Cazino. De unde si ideea nu tocmai confortabila ca, intre un colectionar si un jucator la ruleta, aflam, daca staruim sa le numaram, mai multe asemanari decat deosebiri.

Cand vorbim de colectii, pierdem din vedere faptul ca istoriile privind destramarea lor sunt chiar mai interesante ca legendele intocmirii. S-au scris o multime de carti despre construirea unor muzee private, dar niciuna despre sfarsitul penibil, lipsit de glorie al celor mai multe dintre colectiile care, la vremea infloririi, i-au uimit, fermecat si provocat intelectual pe contemporani. Nume precum Kalinderu, Esarcu, Mortun, Carada, Goodwin, Nanu, Movila, Borel, Bogdan-Pitesti, Bellu, Al. Saint-Georges, Trembiski, Ottulescu, Laserson, Rascanu nu ne mai spun nimic, daca nu suntem colectionari sau n-am citit nici un volum referitor la colectionarii de odinioara. Sau daca ne spun, e din alte motive decat acelea care le-au facut faima in epoca. Vine intotdeauna un moment cand altcineva decide asupra pasiunii tale de o viata. Mostenitorii sunt rareori dotati pentru perpetuarea pasiunii inaintasilor. Statul preia donatiile, dar dupa o vreme oboseste si el sa respecte toate obligatiile pe care si le-a asumat. Iar raspandirea pieselor de capatai ale unor colectii daruite natiunii in mai multe muzee, oricat de bine ar fi ingrijite acestea de muzeografi, tot moarte se cheama.

Cateodata, moartea unei colectii e si prilej de implinire sufleteasca. Ca, de exemplu, atunci cand doi colectionari, sot si sotie, legati spiritual de pasiunea adunatului, chiar mai mult decat conditia lor de barbat si femeie, vand totul, ca sa le cumpere copiilor o casa si sa le faca un rost. Stiu si astfel de cazuri. Am fost martor la clipa cand o familie de colectionari, nu tocmai batrani, a tras linie intrebandu-se cati bani au cheltuit cumparand in nestire tablouri, mobilier si felurite colectibile si cu cati bani in plus s-au ales dupa o viata de alergatura si emotii. “N-am iesit cu nici un castig! – a exclamat barbatul. – Cat am platit, cam tot atat am primit inapoi! “Dar placerea?!” a spus femeia. “Nu ne-am imbogatit, e drept, dar ce frumos am trait!”

In veacurile XVI-XVII, olandezii si flamanzii luptau cu asa-numita “fabrica de vid” umpland peretii caselor lor cu tablouri, gravuri si tapiserii. Nici azi, odaia din casa, unde colectionarul se simte cel mai bine, nu e altceva decat un soi de bazar. Un loc in care nu mai incape nimic. Unii ii zic infern. Dar ce infern fericit!