Dare de seama asupra Asediului

Ardian-Christian Kuciuk este, fara indoiala, un caz special. Scriitor albanez, a obtinut Premiul National pentru Literatura in tara sa, in 1989, dupa care a purces sa asedieze literatura romana pe cai de-a dreptul lipsite de loialitate concurentiala: adica a folosit drept berbece de asediu un imens talent, un simt al limbii romane cum putini scriitori autohtoni il au si imaginatia unui “Marquez al Balcanilor”…

Ce a facut Ardian-Christian Kuciuk pana acum? Sa vedem: a absolvit Facultatea de Istorie si Filologie a Universitatii din Tirana in 1991; si-a sustinut doctoratul in Literatura Universala si Comparata la Universitatea din Bucuresti, cu teza “Directii in modernismul european si ecoul lor in perioada interbelica a literaturii albaneze”; este doctor in filologie si doctorand al Facultatii de Teologie din Bucuresti, cu teza “Relatia Dumnezeu-Cosmos in religiile monoteiste”; a publicat zece volume in limba albaneza si vreo sase in limba romana… Ultima sa carte* pe care o avem in fata este, poate, prima marturisire “pe sleau” despre asediul la care supune scriitorul nostru scriitura in general si literatura romana intr-un particular analizat cu ingeniozitate si forta.

Prozator vizionar, de o forta uimitoare, practica o adevarata maieutica aplicata memoriei universale, nu se poate abtine sa nu foreze in pantecele de piatra al mitului, sa extraga rezultatul insangerat cu ambele maini si sa ni-l arunce in fata impreuna cu un torent de parabole menite adeseori sa ascunda mai curand decat sa reveleze. Este uimitor intotdeauna procesul firesc (in acest caz) prin care distopia universala ia nastere intr-un “ambient” atat de inscris normalitatii. Proza aceasta capata uneori turnuri criminale, anuntate initial de un incipitus sumbru, premonitoriu: “Intunericul nu era chiar asa de cumplit cum il credeau unii sau cum banuia Helio cand era amenintat de Monstru. Cu ochii deschisi sau inchisi, Helio ajunsese sa zareasca in bezna lucruri si fiinte pe care, in vremuri de lumina, nici nu visase ca ar exista. Odata, urmarind cu privirea un cubulet de lumina rasarit pe neasteptate in epicentrul cubului, nefiind in stare sa-l vada perfect, ii venise chiar sa-si scoata ochii si sa ramana inchis, sigur, in propria-i lumina miraculoasa care, in ochii altora, ar fi parut intuneric sau orbire. Poate se oprise doar fiindca era obligat sa-si scoata ochii cu degetele. Furculitele, cutitele si alte unelte de mare ajutor ii erau de mult interzise”.

Parabola lui Kuciuk nu are leganarea aceea marquez-iana, de balada auzita langa un foc mocnit din lemn de bananier, ci profilul aspru, nevrotic al “Orbirii” lui Canetti ori al “Falezelor de marmura”. Asediul se inscrie la perfectie in ceea ce Northrop Frye numea satira apocaliptica: nu exista solutie in acest intuneric universal, decat poate ca fiecare sa ne scoatem ochii cu degetele si sa descoperim astfel o lume a umbrelor – este poate o viziune mai infricosatoare decat orice ne-a propus “bransa” pana acum. Singura poarta de acces catre Celalalt ar ramane auzul (tema pe care Kuciuk o aborda si in masiva sa Trilogie, unde, intr-o inchisoare cazuta in intuneric total, rulau fantome teribile), cale de deconstructie a individuarii. In orice caz, o cale mai sigura decat cea a privirii iscoditoare. De ce? “Te uiti, de pilda, la o bucata, nenumerotata, sa zicem, a realitatii. Da? Si crezi copilareste ca vindeci o bucata de realitate, o uimesti sau chiar imblanzesti restul realitatii. Ei, te inseli amarnic, dragul meu. Caci imediat, cat ai clipi din ochisori sau din ochelari, precum organismul uman dimprejurul unei rani, realitatea se concentreaza si pune o alta bucata, cu mult mai imprevizibila, de necunoscut, in locul bucaticii profanate sau sfintite de privirea ta. Pricepi?”. Ati priceput?