Darul lui Serafim (I)/ de Simona Antonescu

Simona Antonescu s-a născut la Galați, în anul 1969, și a copilărit în localitatea Țintea, județul Prahova. După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” (actualul Colegiu Național „Nichita Stănescu”) din Ploiești a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic din București. În prezent locuiește în Ploiești.

În anul 2015 publică romanul Fotograful Curții Regale – premiat la Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească, ediția 2014. Romanul devine în scurt timp bestseller.

Romanul Darul lui Serafim leagă trei povești istorisite pe trei voci diferite, care  introduc cititorul în atmosfera anilor nebuni ai jazzului, ai epocii în care se naște viteza și încep să moară vechile convenții sociale, într-o Românie modernă, doar în aparență calmă și prosperă.

Actori principali: Nicolae Malaxa, unul dintre cei mai mari industriași români din perioada interbelică, producătorul locomotivelor Malaxa, inginer talentat și figură politică foarte controversată a acelor ani; o candidată la titlul de Miss România 1932, concurs organizat de revista Realitatea ilustrată; o familie aparținând aristocrației bucureștene, cu toți membrii săi strânși în jurul celor doi băieți de vârstă școlară.

Ce au în comun toate aceste personaje?

Răspunsul îl știe numai Serafim, bătrânul cerșetor cu puteri tainice care străjuiește, în noaptea de Vovidenie a anului 1932, impunătoarea biserică a Amzei.

„Simona Antonescu are o vervă de povestaș hipnotic. Îl privești în ochi și, obligatoriu, accepți tot ce grăiește.” – George Neagoe

*

*     *

Nicolae Malaxa nu recunoștea nicio graniță.

Granițele înseamnă capăt de drum. Drumurile închise nu erau pe placul lui, și nu le lua în seamă marginile. Precum apa care nu se oprește în fața niciunui munte, ci îl ocolește și îl cercetează pe toate părțile, până când ajunge dincolo, Malaxa cerceta problema venind către ea din toate părțile, până când nimerea punctul slab. Nu găsea că este un drum anevoios. Încercările îi făceau plăcere și nereușitele îl îndârjeau și-l amuzau puțin. „Nu pe aici”, se ivea în mintea lui un gând. „Dar pe aici?”, ieșea la lumină imediat altul, gata pregătit de noi încercări.

Până acum, stăruința lui dovedise fără greș împotrivirile feluriților parteneri de care, la un moment dat, depinsese vreo izbândă de-a lui. „Atâta vreme cât apa trece prin piatră, voi ajunge unde doresc”, obișnuia el să-și spună, arătând lumii din afară numai un surâs.

Uzinele Malaxa, pornite odinioară cu un simplu atelier de reparații pentru locomotive, în gara Titan, scotea cea dintâi locomotivă românească, umplând de mândrie pe Nick. Primise un avans considerabil de la Căile Ferate Române, cumpărase mașini-unelte din Germania, adusese și muncitori germani și dăduse pe lângă ei tot atâția muncitori români, care să ucenicească.

În anul acela nu lipsise nicio zi din uzină. Unui ochi străin de toate acestea i-ar fi fost greu să deosebească pe patronul uzinelor de inginerii, maiștrii ori muncitorii români aplecați peste umărul celor germani. Prânzul îl lua, precum odinioară în Passau și ca în Bârladul lăsat în urmă, lângă zidurile uzinelor, la umbră, desfășurând pe un ștergar merinde ce nu ar fi făcut pe niciunul dintre oamenii săi să se rușineze de ale lui.

Oamenii îl urmau fără să se întrebe de ce o fac. Își puneau în el toată nădejdea și așteptau doar să ridice mâna, ca să se alinieze imediat cu toții în spatele lui. Unii îi fuseseră alături de pe vremea când purta, la fel ca și ei, salopetă și își acoperea tot părul cu o bască. Numai încălțămintea îl dădea de gol, pantofii lui privind stingheri în jur, la toți ceilalți bocanci cazoni, cusuți la cizmar de mai multe ori, peticiți și cu șireturile înnodate o dată în plus pe la jumătate, unde se rupseseră mai an.

Din acest motiv, apropierea dintre el și însuși Regele era de mare mirare celor ce îi cunoșteau pe amândoi.

De curând intrat în țară pe ușa din dos, Carol al II-lea încălcase deja toate înțelegerile făcute pentru reîntoarcerea lui. Vechile lui isprăvi nu fuseseră date uitării. La 25 de ani, în vreme de război, Principele Moștenitor – nădejdea țării – dezertase din unitatea sa militară și luase drumul pribegiei, căsătorindu-se, împotriva Statutului Casei Regale, cu domnișoara Zizi Lambrino. Ba încă trimisese scrisoare precum că ar dori să renunțe la tronul țării.

Lumea pestriță a Bucureștilor, domnișoare de pension deopotrivă cu cuconițe demimondene, târgoveți și meseriași, cu toții au gustat, cu surâsuri ascunse în spatele evantaielor și pe sub mustăți, delicioasa faptă a prințului, care îl apropia oarecum de ei, prin coborâre pe treapta pe care viețuiau cu toții. Dezertarea a trecut pe planul doi în mințile dornice de istorii amoroase ale bucureștenilor. Nimeni nu s-a oprit, la vremea aceea, ca să-i judece greutatea ori să-i prevadă efectele.

Căsătoria a fost anulată de către Parlament, iar cererea de renunțare la tron a fost respinsă. Năbădăiosul vlăstar regal a fost adus înapoi în țară, cu interdicție de a o mai căuta pe domnișoara Zizi Lambrino, căreia – în treacăt fie spus – i s-a stabilit, de comun acord cu domnia sa, o situație financiară princiară, pentru tot restul vieții.

Tinerețea întârzia însă mai mult decât ar fi trebuit în sângele lui Carol. Măcar că legase jurăminte solemne în fața Regelui și a întregului Consiliu de Miniștri, principele a continuat să o vadă pe domnișoara Zizi, care anunța, la câteva luni de zile, că va aduce pe lume un copil. A urmat din partea lui Carol cea de-a doua scrisoare de renunțare la tron.

Din fericire pentru întreaga situație, care scurta zilele părinților lui și albea nopțile miniștrilor țării, spre deliciul total al cuconițelor, târgoveților, meseriașilor și al tuturor mahalalelor orașului, și-a făcut apariția încă o doamnă cu un prunc de mână. Onest în focul tuturor acestor iubiri ale sale, principele moștenitor a recunoscut că pruncul este al său.

Rănită, domnișoara Zizi s-a retras dintr-o luptă ce-i cobora rangul, de vreme ce cealaltă era numai o simplă târgoveață ce locuia în apropierea palatului. Spre deznădejdea totală a domnișoarei Zizi, o slujnică i-a șoptit la ureche, pieptănând părul frumos al stăpânei sale și dorind să-i aline lacrimile, că femeia este cunoscută în tot orașul cu numele de Păsărica. Astfel, o inimă rănită de femeie a făcut ce nu au putut face Regele, Regina și Consiliul de Miniștri: Zizi Lambrino s-a despărțit pentru totdeauna de Carol. Bucureștiul împreună cu toate marile capitale europene urmăreau aventurile cu sufletul la gură.

Ca punct final al tuturor acestora, gândind că vârsta de 28 de ani este, totuși, mai mult decât potrivită pentru ca un bărbat să pună capăt unei anumite perioade din viața lui, Carol, prinț moștenitor al României, se căsători cu prințesa Elena a Greciei.

Prințul Mihai se născu în același an cu încheierea căsătoriei. Toți tinerii ofițeri din garnizoanele de pe tot cuprinsul țării, luând drept model pe prințul alături de care adesea petrecuseră în anii trecuți până la ziuă, prinseră a căuta din priviri, împrejurul lor, domnișoare demne a deveni soții de ofițeri. Consiliul de Miniștri își întoarse, în sfârșit, atenția și către alte probleme de stat, în afara zburdălniciilor vlăstarului regesc.

Lucrurile nu intrară însă pe făgașul așteptat. Adevărata perioadă neagră a familiei regale și a țării abia acum începea.

Prințul Moștenitor Mihai mergea pe al patrulea an când tatăl său își făcea apariția, la felurite evenimente sportive, alături de o doamnă roșcată, versată, cu un râs puternic, bărbătesc, ce șoca și atrăgea privirile peste tot pe unde răsuna atunci când apărea, spre malițioasa ei plăcere.

Duduia ieșise în calea lui Carol la una dintre cursele de automobile la care el participa adesea, la volanul unui Daimler de culoarea untului. Se apropiase de automobil și aruncase înăuntru un buchet de flori și o privire provocatoare, ce răvășise toate planurile prințului.

De atunci, Carol și Duduia formau un cuplu deloc discret.

Foștii lui camarazi de arme și nu numai plecară ochii și evitară să discute. Lucrurile se repetau, de data aceasta însă la vârste care nu mai puteau scuza nimic. Consiliul de Miniștri se întruni din nou pentru stânjenitoarea problemă de stat care era Carol. Se decise trimiterea sa în străinătate pentru o vreme, cu scopul de a-l îndepărta de rușinoasa legătură cu o damă de lume, divorțată din motive de alcov.

Prilejul călătoriei se ivi singur, exact la momentul potrivit: Casa Regală a României trebuia să trimită un reprezentant la ceremoniile de înmormântare ale Reginei Victoria a Angliei. Carol fu desemnat să fie acel reprezentant, și plecă spre Londra, unde ar fi trebuit să rămână vreme de două luni, cât să petreacă și Crăciunul acelui an alături de verii și unchii săi.

La scurt timp, Duduia ieși la rândul ei din țară, și cei doi se întâlniră la Paris.

În locul cadoului de Crăciun pentru fiul său de patru ani și pentru o familie întreagă căreia îi cam pusese răbdarea la încercare până atunci, Carol trimise, exact înainte de Crăciun, o scrisoare prin care, pentru a treia oară, renunța la tronul țării. Avea 33 de ani. De data aceasta, tatăl său convocă Consiliul de Coroană și acceptă renunțarea lui Carol la dreptul de moștenitor al tronului. Modificară Statutul Case Regale, Prințul Mihai fu proclamat moștenitor și se constitui o Regență, având în vedere vârsta fragedă a micului principe.

După numai un an, Regele Ferdinand se stinse din viață, lăsând țara condusă de Regența care trebuia să asigure perioada de domnie până la majoratul tânărului rege, aflat la vârsta de cinci ani. Carol însă se răzgândi. Mânat sau nu de dorințele Duduii, atras sau nu în luptele nesfârșite dintre partidele unei țări cu un Rege copil, fapt este că plănui o revenire demnă de peliculele americane, cu gangsteri ce încalcă legile prohibiției și scapă de armate întregi de polițiști, în urma unor curse ba cu automobile, ba cu avioane.

Așa se face că, la cinci ani după ce jurase că nu va mai reveni în țară și că renunță la orice drepturi revenite din calitatea de moștenitor al tronului, Carol ateriză la bordul unui avion pe Aeroportul Băneasa, cu chipul acoperit cu o eșarfă neagră. Detronă pe fiul său, exilă pe mama acestuia în Italia și pe mama sa la Balcic și, sprijinit de partide aflate la vremea aceea în opoziție și dornice ca situația să se schimbe, fu proclamat Rege.

Singura condiție pe care respectivele partide i-au pus-o a fost ca Duduia să rămână în continuare în palatul ei din Franța.

Carol a acceptat.

După care a adus-o pe Duduie mai întâi în Sinaia, în castelul clădit de bunicul său la aceeași vârstă ca aceea pe care o traversa el acum, apoi în cel mai select cartier al Bucureștilor, într-o vilă din Parcul Filipescu.

Din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească