Darul lui Serafim (III)/ de Simona Antonescu

De curând întors de la Campionatele României de bob și schi, întregul grup se aruncă în organizarea înscrierii Aglăiței pentru câștigarea titlului de „Miss România”. Trebuiau făcute două fotografii, una în picioare, alta portret, și trimise la Comitetul pentru București. Se înființaseră Comitete Județene, pentru ca o primă selecție să fie făcută local, iar în finală să ajungă numai câte trei candidate din fiecare județ.

Zilnic se prezenta în casa din strada Moxa ori pe treptele Conservatorului câte unul dintre ei, cu vești noi. Când anunțul apăru în sfârșit, băieții o așteptară la ieșirea de la cursuri, cu ziarul sub braț, intonând într-un glas, cu mult patos și cu gesturi largi:

–  „Dudue dragă, stimată domnișoară, ursitoarele au fost generoase cu voi!”

Dudue dragă, stimată domnișoară, ursitoarele au fost generoase cu voi. Momentul de acum reprezintă pentru voi anotimpul primăvăratec. Prindeți acest moment. Vă oferim prilejul. Participați la concursul nostru. E o splendidă luptă dată pe județe, pe regiuni, pe țară și lupta se va da apoi cu frumusețile de pe întregul glob. Care va birui? Cine știe, poate că d-ta, sau d-ta, dudue, tânăra cititoare cu ochi în cari noaptea și-a filtrat misterele sau în cari cerul și-a picurat seninul, spunea anunțul care amuza atât de tare pe băieți.

Seara și-o petrecură cu toții în luminatorul ce o găzduise pe Magda după pățania cu glezna luxată, transformat acum în salon de primire al Aglăiței. Doamna Vlădoianu trimitea sus slujnica purtând tăvi pline cu plăcinte, încântată că fiica dumisale este atât de anturată. Domnul general nu bănuia nimic din toate cele ce se puneau la cale sub acoperișul casei sale.

– Citește, poruncea Magda, după plecarea slujnicei.

– Regulament:

– toate concurentele trebuie să aibă între 16-25 de ani și să nu fie măritate;

– candidatele trebuie să locuiască cu părinții sau cu o rudă apropiată;

– Poftim? ridică Paul ochii din ziar. Asta este nouă. De unde a apărut?

– Are legătură cu moralitatea, îl lămuri Magda. Citește mai departe, nu te mai întrerupe.

– Mai departe:

– candidatele trebuie să aibă o ocupație cinstită. Să nu fi profesat ori să nu profeseze încă activități teatrale sau cinematografice.

– Tu, ca ocupație, să treci acolo campioană, îi spuse Paul Aglăiței, făcând pe Magda să-i smulgă ziarul din mână și să continue singură mai departe:

– Concurentele trebuie să facă proba unei moralități desăvârșite;

– orice purtare nedemnă pe parcursul concursului atrage după sine eliminarea;

– fiecare candidată trebuie să aibă trei costume: costum sport sau de stradă, costum de plajă și rochie de seară. În ce privește costumul de plajă, pantalonii acestuia trebuie să fie de o lungime convenabilă;

– se interzice folosirea fardurilor de orice fel. Se interzice folosirea corsetelor, a brasierelor, a vopselurilor pentru păr ori sprâncene. Candidatele se vor prezenta în fața juriului naturale, sub stricta pedeapsă a eliminării imediate în caz contrar.

Data limită pentru expedierea fotografiilor către Comisiile Locale, pentru preselecții, este 1 septembrie 1932.

Comisiile Locale vor expedia fotografiile selecționate pe adresa Revistei Ilustrate până la data de 20 septembrie 1932.

Candidatele selecționate a se prezenta la defilarea pe podium, în fața juriului de la București, sunt așteptate la Grand Hotel Lafayette, Calea Victoriei 11, miercuri 16 noiembrie 1932, orele 11:00, pentru întocmirea formalităților de cazare.

Marea Defilare pe podium, în fața juriului de la București, va avea loc luni 21 noiembrie 1932. Cele trei candidate pentru București vor avea același tratament ca și concurentele din județe, ele fiind cazate pe durata concursului la Grand Hôtel Lafayette. Nu se fac excepții.

Magda ispăvise de citit. În poartă oprise o birjă din care coborâse un fecior care târguia ceva vin din beciurile domnului general, din cel adus de la moșia din Valea Călugărească. Ordonanța ieșise de îndată și dădea feciorului prețurile, afișate de altfel pe o tablă, chiar în poartă. Damigenele pline fură urcate în birjă, la picioarele feciorului, și ordonanța rămase privind pe urmele lor, frecându-și palmele cu mulțumire.

– Mâine mergem să faci fotografiile, spuse Magda. Nu mai târguim nimic, dar nimic. Ți-ai înnoit toată garderoba zilele acestea, și tu tot nu ești hotărâtă cu ce te îmbraci pentru fotografii. Aleg eu, și tu mă asculți, decise ea.

Și lucrurile se împliniră după vorba ei, pentru că Aglăița se simțea vinovată.

Porniseră în cea dintâi zi către Magazinul Solavici, pe Lipscani la numărul 37, cu gând să se inspire din modelele de acolo, apoi să târguiască mătase, catifea, poplin pentru dedesubturi și lenaj și să se oprească alături, la Dama Elegantă, unde lucra Lulu, croitoreasa ce-i cosea încă de când era elevă. Lulu avea să-i facă rochiile după modelele de la Solavici, pe măsurile ei.

Socoteala lor de acasă însă nu se mai potrivise cu cea din târg. După ce lăsaseră mătăsurile și poplinul la Lulu, intraseră numai de plăcere la Papagal, unde aflară un satin culoarea oului de rață care o încântă atât de mult pe Aglăița, încât schimbară poruncile lăsate la Lulu și tocmiră alt model de rochie care să se potrivească pe noul material.

Tot de plăcere intrară, în drumul către casă care se dovedea a nu se mai isprăvi odată, la Bon Marché al domnului Alex Assan, de unde ieșiră cu două bluze împachetate frumos în hârtie lucioasă. Toate planurile țesute acasă tocmai se năruiseră. Aglăița nu se mai dorea fotografiată în rochie. Îi plăcuseră bluzele importate de domnul Assan de la Paris, și dintr-odată se pomeniră că au nevoie de două fuste noi. Se întoarseră așadar la Solavici, în căutare de fuste confecționate de-a gata, pentru că Magda nu voia în ruptul capului să schimbe pentru a treia oară comanda la Lulu, croitoreasa de la Dama Elegantă.

Iar aceasta fusese numai cea dintâi zi. A doua zi porniră în căutare de pantofi potriviți pentru podium.

Mănuși, ciorapi, pălării, săpunuri magice ce promiteau să albească pielea la comandă, marchizeturi, gablonțuri, dantele de Bruxelles, poșete cu mânere și voalete cu funde ori panglici, toate făcură ca după-amiezile fetelor să fie foarte încărcate în ultimele zile. Din pricina deciziilor pe care și le schimba tot la fiecare nou magazin în care intrau, acum, când Magda hotărî ziua de mâine pentru fotografiile oficiale, Aglăița nu-i mai ieși din cuvânt.

Juriul de la București era format din domnul Ministru de Externe, Alexandru Vaida-Voevod, domnul Director al Teatrului Național, Liviu Rebreanu, doamna Președintă a „Societății Ortodoxe a Femeilor Române”, Prințesa Alexandrina Cantacuzino, și mulți alți scriitori, ziariști, secretari de stat ori președinți ai unor fundații. Ziarele se întreceau în publicarea declarațiilor și interviurilor pe care le obțineau de la membrii juriului.

„Mamele sunt datoare să îndemne pe fetele lor să participe la acest concurs, care are un scop înalt, patriotic. Concursul este o valoroasă propagandă, în toată lumea, pentru țara noastră”, spunea domnul Ministru de Externe.

„Valorile profund creștine ale femeilor române vor fi încă o dată afirmate. Câștigătoare va fi desemnată acea tânără ce va face dovada unui spirit modest, simplu, tradițional”, declara Prințesa Cantacuzino.

Pe întreaga perioadă a pregătirilor, vreme de două luni, presa bucureșteană a atacat subiectul concursului de frumusețe din toate direcțiile. Nimeni nu mai ducea lipsă de subiecte de scris. S-au luat declarații tuturor candidatelor. S-au scris poveștile de viață ale fiecăreia. S-au cerut apoi părerile apropiaților despre decizia fetelor de a participa la concurs. Cu aceste păreri publicate, se întorceau la candidate, ca să le ceară declarații.

Cu carnețelele lor cu colțuri îndoite și cu un capăt de creion veșnic pregătit să noteze măcar un gest, dacă nu un cuvânt, domnii ziariști alergau cât era ziua de lungă dintr-o margine în alta a orașului, țesând singuri urzeala unor povești acolo unde ele se încăpățânau să nu existe.

Când citi pentru întâia oară în Realitatea ilustrată despre lacrimile unei mame care aflase de la domnul ziarist că fiica ei candida la „Miss România”, Aglăița merse direct la domnul general și îi puse dinainte ziarul, împăturit în așa fel, încât să se vadă numai povestea cu pricina. Îl aflase în mica cramă încropită în beciurile de sub bucătărie și, în avântul ei de a se elibera și a destăinui totul, nu așteptă ca generalul Vlădoianu să isprăvească lucrul și să iasă afară, la lumină.

Generalul scoase din buzunărașul vestei monoclul, îl potrivi pe îndelete la ochi, așeză ziarul sub becul ce spânzura din tavan și citi. Aglăița aștepta, gândind că aceasta ar putea fi cea dintâi probă a ei.

– M-am înscris, papa, spuse ea, atunci când generalul așeză foaia de ziar pe un butoiaș din apropiere.

– Înțeleg eu că te-ai înscris, dragul tatii. Părerea mea o știi, căci de aceea nu ai venit la mine mai înainte. Nu am ce pedeapsă să-ți dau, căci ai douăzecișidoi de ani și a venit vremea să afli cum este drumul pe care singură ți-l alegi. Atâta vorbă îți voi spune însă: vă înconjoară pe toate cu minciuni.

Aglăița ar fi fost mai bucuroasă să fie certată, pedepsită, să fie nevoită să lupte pentru dorința ei. I-ar fi întărit convingerea că face bine ceea ce face. Atitudinea neașteptată a generalului însă mai mult îi clătina această convingere, și așa ldestul de afectată în ultima vreme de articolele găsite prin ziare.

– Ei vă dictează ce să spuneți, continuă tatăl, încă înainte ca Aglăița să primească de la domnul ziarist cel peltic și miop de la Realitatea ilustrată discursul, ca și cum ar fi știut, pe căile nebănuite pe care știu părinții. Ei deja au scenariul, iar din voi toate vor tăia și vor ciopli, până când vă veți potrivi pe scenariul lor. La sfârșit, lumea va aclama o marionetă, o păpușă pe sfori despre care va crede că ești tu. Iar tu vei avea un gust amar în gură și-ți vei petrece restul vieții încercând să scapi de minciuna dintâi, de imaginea falsă pe care și-au făcut-o toți despre tine.

Îi întinse ziarul, îi întoarse spatele și intră în casă, urcând treptele către verandă cu pas greu, cu spatele mai încovoiat ca de obicei.

– Să vii să-i spui și dumisale, mamei tale, încheie domnul general, fără să mai privească fata.

Doamna general primi vestea ducând o batistă mărginită cu dantelă fină la gură. O vreme privi de la unul la altul pe deasupra dantelelor, cu ochii nedumeriți, măriți. Apoi însă, simțind în soțul ei tăria unei decizii, măcar că nu știa bine care este aceea, își încredință lui nădejdile, așa cum făcea de o viață.

– Mamă, o mângâie Aglăița pe mână, este un Regulament strict, garantează Ministerul de Interne, doamna Alexandrina Cantacuzino este acolo, domnul Rebreanu… Papa, am auzit ce mi-ai spus, dar vreau să fac asta, ridică ochii către tatăl său, de la picioarele fotoliului în care ședea doamna general. 

În ultima zi de concurs, o mare de oameni ocupase Calea Victoriei și Bulevardul Elisabeta.

Finalistele urmau să defileze prin fața selectului juriu. Cele 72 de concurente, câte una din fiecare județ al țării, plus Bucureștiul, adică ea, Aglăița, făcură drumul scurt dintre Grand Hôtel Lafayette, unde erau cazate, și Cercul Militar Național, în trăsuri trimise anume pentru ele de Primăria Capitalei. Domnul Primar Dobrescu pusese la dispoziția Comitetului de Organizare optsprezece trăsuri.

Mulțimea se despărți lesne în două ape ca să facă loc trăsurilor goale, în drumul lor spre hotel. Când domnișoarele luară loc, câte patru în fiecare trăsură, și muscalii încercară să vină înapoi, către Sărindar, oamenii nu mai fură tot la fel de înțelegători. Se îmbulzeau și strigau numele aflate pe cocardele fetelor.

Din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească