De ce-as mai tine la ciorap tot euro

Dupa cateva zile de lupte, inca o vorba soldateasca se adevereste: planurile de razboi nu supravietuiesc intalnirii cu inamicul. Un inamic neasteptat de hotarat mai peste tot in sudul Irakului, unde americanii si britanicii intalnesc puncte de rezistenta. Aceasta in vreme ce multimile care aclama intrarea tancurilor americane, promise implicit de retorica presedintelui Bush s-au redus deocamdata la cateva persoane dansand cam neconvingator, pentru uzul camerelor de filmat.
Irakul nu va fi o tara usor de cucerit. Mai ales ca motivele pentru care irakienii ar fi trebuit sa se predea imediat apartin, se pare, realitatii de acum 12 ani. In deceniul care a trecut de la razboiul din Golf, Irakul a devenit o tara tot mai saraca si izolata. Exact mediul de care are nevoie o ideologie xenofoba, fanfaroana si razboinica, asa cum a devenit, in ultimii ani, socialismul Baas al partidului lui Saddam. Amestecati in aceasta oala curentul anti-occidental generat de razboiul fara sfarsit dintre evrei si palestinieni (vazut de multi arabi ca o agresiune directa la adresa identitatii lor) si veti vedea ca asaltul american are toate sansele sa gaseasca mai multi irakieni deja cuceriti de propaganda regimului decat prieteni bucurosi de intalnire. Dupa atatia ani de embargou, irakienii care il urasc pe dictatorul lor n-au mai ramas cu prea multe motive sa le multumeasca occidentalilor, care nici nu i-au scapat de Saddam (pana acum…), dar nici nu i-au lasat sa-si vanda petrolul.
Plecate de-acasa, dintr-o America a oraselor mici si linistite sau din ordonata si aseptica Germanie, trupele Statelor Unite intra pe un teritoriu perfect necunoscut. Asta chiar daca, teoretic, orele de istorie culturala a zonei le-au explicat cate ceva din psihologia localnicilor si din viziunea lor despre lume si viata – in care cutitul infipt in spatele inamicului ocupa un loc important. In aceasta lume, succesul interventiei militare va fi decis nu de forta armelor, ci de reactia pe termen lung a irakienilor: va fi bucuria eliberarii de dictatura sau tensiunea mocnita a unei natiuni ocupate?
“Au ajuns un pic cam tarziu – cu 12 ani  mai tarziu, declara unei agentii de presa un irakian siit din localitatea Safwan, din sud. “De ce ne-au lasat cu Saddam 12 ani? Nu mai cred nimic!” Irakianul care se plange astfel e siit – membru al unei comunitati religioase indemnata discret la revolta acum 12 ani si lasata apoi prada trupelor irakiene. Poate si de aceea oamenii de rand – inclusiv din Bagdad – se gandesc de doua ori inainte sa dea foc tablourilor lui Saddam.
Fireste, acum se va merge pana la capat, spre o solutie care sa faca din Irak prima democratie a lumii musulmane, intocmai cum s-a intamplat in Orient cu Japonia, dupa al doilea razboi mondial. Numai ca in aceasta privinta trupele aeropurtate nu vor ajuta cu nimic. Intr-un recent articol in Washington Post, generalul Wesley Clark atragea atentia asupra diferentelor dintre Japonia infranta si Irakul, potential ocupat: Irakul e o tara fara identitate nationala distincta, cu mari probleme interetnice, fara o istorie comuna (tara e de fapt compusa din trei foste provincii distincte ale Imperiului Otoman) si cu o populatie care, scapata de dictatura lui Saddam s-ar grabi mai degraba spre moschee (si spre un anume fundamentalism) decat spre Parlament. Cu alte cuvinte, Irakul de dupa razboi poate aduce provocari mai mari decat cel de dinainte…
Sigur, acesta e scenariul cel mai prost. Dar, de obicei, pe acesta il iei in calcul atunci cand te gandesti ce faci cu banii tai. Cu amendamentul ca sfatul din titlul acestui articol nu apartine unui specialist – ci doar unui telespectator la cateva razboaie.