De ce avem nevoie de Cristian Mungiu/ de Călin Hentea

Filmele lui Cristian Mungiu, acest ieșean cu figură blândă și vorbă domoală, nu sunt deloc confortabile pentru spectatorul român. Fie acesta un politician (care prin natura meseriei sale ar trebui să fie foarte receptiv la astfel de mesaje) sau un român obișnuit (dar totuși școlarizat măcar puțin peste medie), nici unul nu poate rămâne indiferent la ceea ce povestește Cristian Mungiu în filmele sale despre societatea românească de ieri („4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, „Amintiri din Epoca de aur”) sau cea de astăzi („Occident”, „După dealuri”, „Bacalaureat”). Este greu de suportat și acceptat ceea ce vedem despre noi în filmele lui Mungiu, tocmai pentru că este vorba despre lucruri perfect adevărate, dureros de reale și pe care le trăim, le gândim, le frâmântăm zi de zi, pentru ca adesea să le consumăm, din păcate, drept un fapt normal, intrat în firescul vieții noastre.

Mungiu nu se sfiește să refuze optimismul populist și patriotard, practicat pe scară largă atât pe micul ecran, cât și la tribune sau în bodegă și recunoaște că „plutim într-o ciorbă generală de ură, invidie și răutate”. În filmele sale, Mungiu nu face nici un compromis în a picta natura umană așa cum este ea și nu cum ne-ar plăcea să fie. Apoi, Mungiu este în primul rând onest cu sine însuși, vorbește doar despre lucrurile pe care crede că le poate înțelege și cuprinde și nu se jenează în a-și asuma propriile evoluții în gândire: dacă în „Occident” (2002) el pleda pentru a rămâne acasă și a nu emigra, în „Bacalaureat” (2016) a fost obligat de realitate să recunoască dezamăgirea și lehamitea ce i-au cuprins pe români. „Suntem o țară de oameni de treabă care ocolesc legea”, recunoaște fără ocolișuri despre concetățenii săi Cristian Mungiu în ultimul său film.

Cenușiul murdar și aberația criminală a României ceaușiste din „4, 3, 2” sunt foarte greu de asumat de către cei ce au trăit în acele vremuri cumplite, pentru că ar însemna implicit să recunoască și prăbușirea oricăror iluzii sau vise ale lor dintr-o tinerețe demult apusă. Chiar și umorul, satira, detaliul anecdotic cu valoare simbolică, înșirate cu o aparentă detașare în șiragul de miniaturi cinematografice din „Amintiri din Epoca de Aur” nu sunt deloc ușor de digerat de spectatorul îmbuibat ani de-a rândul cu comediile cretinoide ale lui Geo Saizescu sau cu „Nea Mărin Miliardar”. Obscurantismul, mizeria, bigotismul născute și întreținute de incultură, prostie, non-educație care domină în zone întregi din România și caracterizează o largă pătură socială, de care se folosește una dintre instituțiile considerate de bază ale societății românești, așa cum au fost ele descrise în „După dealuri” sunt pe cât de reale, pe atât de ocolite în a fi spuse și analizate în dezbaterile publice, deoarece ar fi imediat stigmatizate drept odioase incorectitudini politice și sancționate ca atare. În fine, disperarea și exasperarea lui Mungiu referitoare la cotidianul nostru imediat și cel de mâine, abia disimulate sub vorbele rostite cu amar de doctorul Romeo Aldea în discuția cu soția sa Magda din „Bacalaureat”, cad ca un plumb topit peste călduțul nostru confort, tot cotidian, clădit cu prețul atâtor compromisuri mici și mari, călcând peste minunatele principii pe care ne place atât de mult să le declamăm.

Tocmai de aceea avem nevoie de Cristian Mungiu, artistul creator fără fițe elitiste și egolatrie cineastă, care, prin filmele sale făcute, nu pentru mângâierea orgoliului său profesional și nici pentru divertisment, ci pentru conștiința publică, ne dă de gândit, în mod cinstit și sincer, asupra condiției noastre de români-cetățeni, români-oameni-pur-și-simplu sau români-purtători-de-trecut-ticălos-și-prezent-dezamăgitor, astfel încât să putem găsi, poate, resursele necesare nu pentru a ne descurca în continuare, ci pentru a ne reclădi. Cristian Mungiu este una dintre conștiințele de care avem nevoie pentru a ne redefini și a ne salva.   

Nota Bene: Acest text a fost scris cu câteva zile înainte de acordarea premiilor ediției din acest an a Festivalului de la Cannes.

Fotografiile aparțin autorului