De ce mă doare sufletul când îmi plătesc impozitele!

În primul rând, doresc să spun că în ciuda cerinței domnului Socol, aceea că niciun plătitor de taxe și impozite să nu-i citească articolul, deși sunt un plătitor de taxe și impozite nu am ținut seama de îndrumare și i-am citit punctul de vedere extrem de politic, publicat în Ziarul Financiar săptămâna trecută (www.zf.ro/).

În al doilea rând, apreciez că părerea domnului Cristian Socol exprimă cu foarte multă convingere ideea că niciodată fiscalitatea nu se va schimba în beneficiul contribuabilului și al statului dacă acesta din urmă își va însuși mijloacele îmbrățișate de domnul mai sus menționat și anume: premisa că statul este infailibil și de neschimbat, că acesta are nevoie de resurse nelimitate, independente de disponibilitățile contribuabililor (a se vedea ce spunea și premierul Ponta privind plata taxelor „vreau să-mi plătiți taxe“), că statul este dincolo de orice discuție relativă la eficiență, că executarea unei obligații de către stat – rambursarea TVA – constituie un efort de aplaudat din partea statului etc.

Plata taxelor și a impozitelor nu este un act unilateral, abstract și necauzal al contribuabilului ci este o relație bilaterală care ține seama cu predilecție de nevoile și de resursele contribuabililor.

Nevoile contribuabililor influențează dimensiunile statului în termeni de resurse în sensul că statul se delimitează în mod automat și direct în raport de nevoile particularilor și nu în mod abstract și autonom în raport de propriile nevoi, întrucât sănătatea, educația și justiția sunt nevoi ale contribuabililor înainte de a fi nevoi ale statului. Resursele contribuabililor sau capacitatea contributivă a acestora nu pot fi ignorate ci trebuie să fie relaționate cu nevoile, în sensul că nimeni nu poate spera la un judecător deștept dacă nu poate să-l plătească. Or domnul Socol nu acceptă faptul că nevoile contribuabililor sau schimbat atât cantitativ cât și calitativ pentru a putea admite ca și capacitatea contributivă a contribuabililor trebuie diminuată în raport direct proporțional cu diminuarea nevoilor. Nevoile se adaptează după resurse și nu invers. Statul nu poate și nu trebuie să rămână încremenit în proiect fără să țină seama de schimbarea paradigmei nevoilor respectiv a pragului disponibilităților. Dimensionarea corectă a nevoilor contribuie la evoluția socială a statului, or sub acest aspect sunt convins că Ministerul Finanțelor funcționează în continuare după o machetă învechită de determinare și dimensionare a nevoilor.

Neplata taxelor și a impozitelor nu echivalează cu evaziunea fiscală. Nedeclararea bazei de impunere constituie evaziune fiscală. Nici măcar diminuarea bazei de impunere nu constituie evaziune fiscală întrucât principiul autonomiei de gestiune, recunoscut de lumea civilizată a fiscalității permite eficientizarea sarcinii fiscale, în sensul că niciun contribuabil nu este sancționat pentru că nu a produs profit impozabil. Lipsa de conformare voluntară la plata taxelor și impozitelor este diferită de evaziunea fiscală, or domnul Cristian Socol echivalează neplata taxelor și impozitelor cu nedeclararea bazei de impunere atunci când vorbește despre evaziune fiscală și plata impozitelor. Muchia existentă între nedeclararea bazei de impunere și eficientizarea sarcinii fiscale, deși aparent nesemnificativă, este cea care face statul român mai ticălos ca niciodată în condițiile în care inspectorii fiscali au o problemă cu recunoașterea dreptului contribuabilului la eficientizare fiscală și diminuarea sarcinii fiscale. Pe acest orizont faptic se întâmplă abuzurile statului.

Eficiența folosirii resurselor financiare colectate la bugetul statului contribuie în mod semnificativ la creșterea gradului de conformare voluntară la plata taxelor și impozitelor. Noua reglementare cu privire la taxele judiciare de timbru recunosc în mod explicit calitatea de serviciu public pentru justiție respectiv legatura dintre taxele plătite și serviciul public plătit. Dincolo de indeditul recunoașterii legislative, trebuie menționat faptul că atât la nivel mental cât și la nivel juridic intră în patrimoniul ordinar și de bun simț al contribuabilului dreptul de a întreba statul asupra gradului de eficiență al cheltuirii fondurilor colectate de la el sub forma taxelor și impozitelor. Dincolo de faptul că statul inventariază în scopul cheltuirii fondurilor publice o serie de  nevoi pe care contribuabilii nu le mai recunosc ca fiind reale și actuale, cu privire la nevoile contemporane contribuabilului, trebuie menționat și faptul că acestea sunt acoperite ineficient de către stat. Statul nu are mecanisme concrete și pragmatice pentru a eficientiza cheltuirea fondurilor publice în condițiile în care instrumentele politice s-au infiltrat până în măduva sistemului instituțional statal; achizițiile publice se dau pe criterii politice sau subiective, achizițiile publice se organizează pentru a evapora fondurile publice în scopuri anume destinate și nu pentru a răspunde nevoilor reale ale autorităților publice (a se vedea echipamentele achiziționate și neutilizate de autoritățile contractante cu pricina), etc. Nu este departe ziua în care contribuabilul va putea să spună și juridic că refuză să plătească taxele și impozitele întrucât statul este ineficient iar nevoile sale fundamentale rămân nesatisfăcute.

Conformarea voluntară la plata taxelor și impozitelor poate fi și trebuie educată și nu doar impusă prin sancțiuni penale. Dincolo de faptul că la acest moment societatea în care trăim este una total infracționalizată, în sensul ca orice nelegalitate are conotații penale, în materie fiscală gradul de conformare voluntară la plată nu crește în raport de numărul de infracțiuni reglementate în condițiile în care statul român are probleme serioase cu impunerea legii ci aceasta are legatură cu birocrația administrativă aferentă plății taxelor și impozitelor respectiv cu sancțiunile patrimoniale relative la plata impozitelor. Domnul Socol menționează faptul că Banca Mondială a înregistrat scăderea taxelor și impozitelor de la peste 100 la până aproximativ 40 de astfel de taxe. O astfel de susținere este una exclusiv politică și nu ține seama de faptul că eventuala reducere a taxelor a avut loc în sectorul parafiscalității și a taxelor nesemnificative din perspectiva cantității impunerii; taxele și impozitele cu impact pe economie nu au suferit modificări importante pe birocrație și nivel de impunere. În acest sens este suficient să menționăm suveranitatea legislativă a Ministerului Finanțelor asupra legislației fiscale în condițiile în care cea mai importantă lege fiscală, Codul fiscal este aplicată prin intermediul Normelor Metodologice adoptate de Ministerul Finanțelor. Trebuie menționat faptul că în istoria legislativă modernă a României, Codul fiscal este singurul cod care cuprinde norme de aplicare. Ineditul nu derivă din tehnica legislativă aleasă de România cu privire la Codul fiscal ci din faptul că aceste norme de aplicare extind și alterează de cele mai multe ori domeniul de aplicare al legii fiscale. Guvernul prin Ministerul Finanțelor nu întâmplător își păstrează acest element al suveranității legislative inclusiv asupra domeniului fiscal în condițiile în care modificările legislației sunt mai ușor de realizat prin intermediul unei norme secundare decât prin lege sau ordonanîă. Ideea este că statul pentru a crește gradul de conformare voluntară la plata taxelor și impozitelor trebuie să se raporteze și la nevoile concrete și imediate ale contribuabilului și nu doar să-și inventarieze propriile nevoi. Statul nu a fost totdeauna foarte etic în ceea ce privește raporturile cu contribuabilul, însă de data aceasta apreciez că nu există altă variantă pentru creșterea conformării voluntare la plata taxelor, alta decât imbunătățirea semnificativă a moralității statale.

Mădălin Irinel Niculeasa este avocat la Avocat Niculeasa Litigators Tax Regulatory

Articol publicat în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 08.10.2013