De ce mai învățăm istoria?/ de Ziarul de duminică

Valentina Bilcea, Stan Stoica, Mirela Grădină, Stănel Ion, Felicia Adăscăliței, Liviu Lazăr, George Marcu, Dorin Cristea

Istoria românilor

O sinteză cronologică

Editura Meronia

Coordonator – Valentina Bilcea. Cuvânt-înainte – Adrian Cioroianu.  

Istoria este considerată o succesiune de evenimente trecute. Trecutul nu este însă un depozit amorf de evenimente izolate, ci o înlănțuire cu o anumită logică. Dar logica istoriei nu este una abstractă, ea se întrupează în oameni, decizii, indecizii, locuri, întâmplări, dinăuntrul și dinafara unui spațiu dat. Unele strict raportabile la momentul în care s-au produs, altele determinând evoluții viitoare, cu iradieri până în prezent. De aceea fiecare prezent poate descifra în evenimentele trecute o altă „logică” sau, cel puțin, alte nuanțe ale ei, care schimbă mai mult sau mai puțin percepția anterioară. Iată de ce istoria nu a putut fi niciodată exclusă ca obiect de interes, de cercetare, de studiu, căci nu poate exista niciodată o istorie definitivă a unui popor. Se vorbește tot mai mult despre „contemporaneismul” oamenilor de azi și mai ales al tinerilor care sunt interesați, cu precădere, de problematica prezentului și de perspectivă, adică de viitor. Dar prezentul cuprinde în sine trecutul, care a transmis oamenilor de azi moduri de gândire și de comportare, care nu pot fi înțelese decât dacă sunt privite din perspectiva rădăcinilor. „Istoria nu e doar o magazie de date, ci și o sursă de viață, întrucât poate explica și corecta”, scria Alexandru Duțu.

Noutatea unei lucrări cronologice nu poate fi, de aceea, dată decât de modul de selecție și de prezentare a datelor, de capacitatea acestora de a oferi perspective în înțelegerea întregului. Selecția operată de autorii lucrării de față, din antichitate până în zilele noastre, a avut în vedere fapte din sfera politică, economică, socială, culturală și spirituală, care nu doar că pot contura atmosfera unui moment sau a unei perioade, dar ale căror consecințe au trecut dincolo de data la care s-au petrecut. Ele sunt plasate, când s-a considerat necesar, într-un context mai larg, istorico-politic, local și european, prezentate într-o succesiune cauzală. Sunt incluse atât evenimente din spațiul românesc, cât și din afara acestuia, la care au participat românii. Deși este structurată cronologic, fiecărui reper fiindu-i asociat un fapt istoric, lucrarea realizează o sinteză, pentru că selecția reperelor a urmărit să reconstituie contextul mai larg al unui secol, a unei epoci. Ea prezintă procese istorice, domnii și acte constituționale, descrie războaie, lupte, răscoale și revoluții, surprinde rolul unor personalități din spațiul românesc și personalități străine în istoria românilor.

Sinteza de față este o nouă lucrare de cronologie despre istoria românilor, care a încercat să răspundă unor cerințe noi. Este bine documentată, autorii folosind enciclopedii, dicționare, lucrări de specialitate recente și arhive publice. Limbajul este accesibil, redactarea este clară și concisă, informațiile sunt esențiale și prezentate cu acuratețe. Ea cuprinde și anexe menite să întregească informația din cuprinsul lucrării, un glosar de termeni istorici, liste ale unor personalități politice, hărți istorice care întregesc tabloul mersului societății românești. Lucrarea a fost concepută ca un instrument de lucru și de informare în principal pentru elevi și studenți, dar poate fi și o lectură plăcută și interesantă pentru orice pasionat de istorie.

Pentru a întări aceste idei, reproducem mai jos cuvântul-înainte semnat de decanul Facultății de istorie a Universității București, Adrian Cioroianu, intitulat „De ce mai învățăm istoria?”:

Este istoria o știință? Iată una dintre cele mai grele întrebări care, la drept vorbind, se pot pune – inclusiv unui istoric. Spre deosebire de matematică, fizică, biologie, chimie ș.a. (ale căror rezultate sunt verificabile oricând și oriunde, dacă respecți aceeași ordine a unor operații), istoria este o disciplină a interpretării – și nu a simplei însumări de elemente. Mai mult: pe baza acelorași date (ani, nume sau evenimente), două școli de istorie pot ajunge la lecturi sau înțelesuri cu totul diferite – ba poate chiar contradictorii. Din acest motiv, chiar dacă vorbesc despre aceleași cronologii sau spații, deseori istoriografia română nu s-a înțeles cu cea maghiară, cea franceză nu s-a potrivit cu cea germană ș.a.m.d.; până și actualul conflict din Estul Ucrainei are la bază tot o diferență de lectură a trecutului. Dacă istoria ar fi fost o știință a axiomelor (precum matematica), a legilor (precum fizica) sau a gramajelor (precum chimia), probabil că nicio graniță nu ar mai fi fost disputată și, măcar din acest punct de vedere, ar domni pacea. Dar nu este cazul. Probabil că tot din acest motiv, pe frumoasa cupolă din interiorul Atheneului Român din București, acolo unde sunt înscrise „artele și meseriile”, istoria este pusă nu alături de științe, ci între sculptură și muzică!

De ce mai învățăm istoria, atunci?

În primul rând, chiar dacă nu este propriu-zis o știință ci mai curând o poveste savantă și o disciplină a interpretărilor permanente, istoria ajută decisiv la înțelegerea prezentului. Cunoscând istoria, un om educat nu va putea, bineînțeles, privi în viitor – dar măcar prezentul îl va înțelege mai bine decât alții. Poate să pară paradoxal ceea ce spun, dar foarte mulți dintre contemporanii noștri (din satul planetar în care suntem) nu înțeleg prea bine lumea în care trăiesc – iar unul dintre motivele acestei neînțelegeri este tocmai ignoranța lor în privința istoriei.

Mai aproape de noi: pentru un cetățean al României de astăzi, cunoașterea istoriei propriei țări l-ar feri de multe surprize și l-ar face imun la prea-multele lamentații care punctează discursul public. La fel, cunoașterea istoriei ne ajută să „citim” hărțile, să vedem cum au evoluat ele și ce trecut, ce tradiții, ce traume sau victorii se află în spatele fiecăreia dintre ele. În treacăt fie spus, vă semnalez de pe acum calitatea hărților din acest volum – cu atât mai mult cu cât nu toți editorii sunt atenți la acest detaliu foarte important.

Revin: în privința cunoașterii istoriei, ne aflăm precum în fața paharului pe jumătate plin – sau pe jumătate gol, depinde de interpretarea celui care-l vede. De două decenii, nu mai există tabu-uri în istorie și se poate cerceta efectiv orice, fără îngrădiri ideologice sau metodologice – aceasta ar fi jumătatea plină a paharului. Dar, pe de altă parte, parcă tocmai această libertate le-a domolit unora interesul față de disciplina noastră. În anul 1967, când revista „Magazin istoric” a ieșit pe piața unei Românii comunizate, șocul pozitiv a fost atât de puternic încât revista a devenit un imens succes (propriul meu bunic, inginer viticol, o citea nesmintit); astăzi, revistele de popularizare a istoriei nu sunt citite nici măcar de elevii de la clasele liceale de uman sau de studenții din universități. În ultimii ani, producția de carte de istorie pare a fi crescut (și asta este tot o jumătate plină a paharului), dar problema reală rămâne, la noi, consumul modest. Probabil că niciodată în istoria culturii române nu a fost mai lesne să-ți faci o bibliotecă bună de istorie exclusiv pe baza ofertei de carte disponibile în România – de la traducerile din autori străini până la autorii români, de diferite generații, care au scris sau scriu despre istoria națională sau universală. Și, cu toate acestea, cererea rămâne la cote modeste. De ce? Din cauza experimentelor nesfârșite (și nu toate fericite) prin care a trecut în ultimele decenii sistemul nostru de învățământ – dar aceasta este o altă poveste, a cărei analiză nu-și are loc aici.

Vorbeam despre bibliotecile bune – iar cartea pe care o deschideți aici este exact una dintre cele care-și au locul acolo. De ani deja, Editura Meronia s-a specializat în sinteze, enciclopedii și compendii. Acestea sunt cărțile de care orice intelectual are nevoie – tocmai pentru că ele ajută la înțelegerea altor cărți. În acest volum, sub coordonarea Valentinei Bilcea au lucrat mai mulți profesioniști ai istoriei, unii dintre ei, deși tineri, cu experiențe editoriale la activ. Alcătuirea unei sinteze cronologice a istoriei românilor pare un lucru simplu – dar nu este. Cum să faci selecția datelor? Care sunt anii obligatoriu de menționat? Care merită să apară într-o cronologie și care pot fi trecuți cu vederea? Pentru un profesionist al istoriei, toate datele sunt la fel de importante – chiar dacă doar unele, prin consecințe, sunt cruciale în istoria unui popor. În plus, un astfel de volum este nu numai o introducere într-o perspectivă generală asupra istoriei noastre, ci este și un însoțitor permanent.

Celor care citesc cărți despre istoria noastră le recomand să aibă mereu o astfel de cronologie la îndemână – pentru a avea tabloul general al epocii și pentru a putea verifica, în orice moment, contextul în care una sau alta dintre istoriile noastre s-au consumat. Cronologia, adică timpul, este cărămida fundamentală a istoriei. Copiii din școală se tem de ea și deseori au impresia – greșită – că istoria este un fel de carte de telefoane, plină cu nume și cifre. O astfel de sinteză restabilește adevărul: în istorie, fiecare an, fiecare dată au logica lor. A o înțelege este deja primul pas în dragostea pentru istorie.

Așadar, de ce mai învățăm istoria? De ce recomandăm astfel de cărți, precum cea dintre copertele pe care le aveți acum în mâini (coperte digitale, poate, mâine)? Pentru că istoria este ca o oglindă pusă în fața fiecăruia dintre noi: ceva mai bine cunoscându-ne trecutul, ne vom vedea – și cunoaște – pe noi înșine mai bine.