De ce ne grabim incet sa trecem la euro (II)

Intrarea Romaniei in zona euro e inevitabila. Problema nu este daca adoptam sau nu moneda unica europeana, ci cand. Regula e clara: cine a intrat in Uniunea Europeana trebuie sa adere si la euro. Exista doar doua derogari. Primele si ultimele. Cele acordate Danemarcei si Marii Britanii. Acestor doua tari li s-a ingaduit amanarea intrarii in zona euro. Suedia insa, care nu se bucura de niciun fel de derogare, a decis singura sa fie o exceptie: indeplineste conditiile, are poarta deschisa in zona euro, dar refuza inca sa intre.
De ce, in ceea ce ne priveste, calea inca nu ne este deschisa? Fiindca inca nu indeplinim conditiile. Slovenia si Slovacia au intrat atunci cand le-a fost deschisa „poarta criteriilor”. Sunt cinci astfel de criterii fara a caror indeplinire poarta nu se deschide. Si chiar daca Tratatul de la Maastricht nu prevede un calendar strict pentru adoptarea euro, alegerea momentului fiind lasata la latitudinea fiecarei tari, dar in consultare cu Comisia Europeana si cu Banca Centrala Europeana, nimic nu se poate intampla inainte de a pune economia fiecarei tari candidate in deplin acord cu toate cele cinci criterii. Le reamintesc: 1) un deficit bugetar de maximum 3% din PIB; 2) o datorie publica de maximum 60% din PIB; 3) o rata a inflatiei care sa nu depaseasca cu mai mult de 1,5% media inflatiei celor mai „bune” trei tari din anul precedent; 4) dobanzi nominale la datoria pe termen lung (10 ani) care sa nu depaseasca cu mai mult de 2% media dobanzilor celor mai „bune” trei tari in planul inflatiei; 5) prezenta timp de cel putin doi ani in ERM-2 fara miscari violente pe piata valutara. Acest ultim criteriu este de fapt cel mai dur, impunand o etapa de „carantina” in care sa fie mentinut cursul de schimb in banda stabilita.
Problema cea mai spinoasa este deficitul bugetar. Ani in sir ne-am situat sub pragul de 3%. S-a nascut astfel iluzia ca indeplinim acest criteriu. Si iata ca, in 2008, ne-am trezit cu un deficit de peste 5%. Deficit ce va fi mentinut si in acest an. Cu astfel de cresteri peste prag, doi ani la rand, orice discutie despre euro ar fi fara sens. Mai ales ca ne sacaie si inflatia. Am avut deja parte de un usor soc in ianuarie 2009. E drept, fara sa cuprinda toate preturile. Afectate au fost doar cateva produse. In februarie, martie si aprilie, insa, inflatia s-a mai calmat. Nu-i insa de ajuns. Important, acum, e sa reconsolidam dezinflatia.
Daca, dintre cele douasprezece tari cu un traseu ceva mai recent conturat pe calea integrarii europene, zece primind laurii in 2004, in timp ce doua, Romania si Bulgaria, abia in 2007, noi am fost ultimii care am trecut la inflatia cu o cifra, am dovedit totusi, timp de noua ani unul dupa altul, ca suntem in stare sa asiguram stabilitatea preturilor. In aceasta cursa lunga, de aproape un deceniu, in care am reusit sa asiguram concomitent o crestere mare a PIB-ului si dezinflatie, mentinerea deficitului bugetar sub 3 la suta din PIB a fost posibila fara eforturi extraordinare. Cand insa nici PIB-ul si nici preturile nu s-au mai incadrat in tendintele cu care ne obisnuisem, deficitul bugetar a luat-o razna. De fapt, acesti indicatori se influenteaza unii pe altii. Deficitul mare produce inflatie; totodata, inflatia in crestere umfla deficitul. La randul lui, PIB-ul nu poate fi in niciun caz pe deplin sanatos si performant intr-un climat economic inflationist si cu un deficit bugetar mare. Asa ca, visand la euro, e bine sa stim ca acest vis nu va deveni adevarat pana cand toate cele cinci criterii nu vor fi indeplinite.
Fara indoiala ca, acum, UE are preocupari menite sa blocheze o dubla criza: a unor tari si a unui sistem. O criza pe care o vede propagandu-se pe trei mari trepte: 1) treapta macroeconomica clasica; 2) treapta structurilor financiar bancare; 3) treapta gestiunii dezvoltarii. Diagnosticarea si tratamentul acestei crize constituie, astazi, o preocupare fundamentala. Fapt de actualitate si in ceea ce ne priveste. Doua repere devin fundamentale: cat PIB vom reusi sa facem si pe cat capital ne bazam. Iata de ce, privindu-ne in oglinda unei lumi obsedate de crestere economica si de finantarea ei, incercam sa aflam raspunsul nostru la intrebarea despre modul in care vom reusi (ori nu vom reusi) sa stapanim criza. Un raspuns in care nu putem sa facem abstractie de climatul politic, social, economic si psihologic din tara.
Romania devenise, inainte de criza, premianta clasei la capitolul crestere economica. Din 2000 incoace, fara intrerupere, PIB-ul nostru a urcat cu ritmuri neatinse nici in Bulgaria, nici in Ungaria, nici in Cehia, nici in Slovacia sau in Polonia, nici chiar in Slovenia. Dupa mai multi ani de cadere economica, insotita de largirea sferei saraciei, Romania incepuse sa inainteze. Si unde e crestere e loc pentru investitii. Sigur, inflatia mare ar fi putut sa constituie, pentru investitori, un motiv de descurajare. Dar i-a incurajat tendinta: inflatia a fost intr-adevar mare si dupa anul 2000, dar in neintrerupta descrestere. Practic, inflatia s-a transformat in dezinflatie. E drept insa ca intr-un climat inflationist ce-i sufla in ceafa dezinflatiei si-i incetinea ritmul. E limpede, asadar: societatea romaneasca are inca nevoie de schimbari profunde. Pana acum, din cauza jumatatilor de masura, nu a fost asigurata formarea unei mase critice de schimbare, care sa favorizeze un raport optim intre castigurile si pierderile din economie.
Daca nu ne-am grabit sa facem toate aceste schimbari cat timpul a fost frumos, vom fi nevoiti sa le facem acum, in plina criza. Prin munca indarjita, organizare rationala a muncii, asumarea riscului in afaceri, initiativa si management performant. Nu inainte insa ca, in societatea noastra, sa devina dominante ideile si faptele care sa duca la inchiderea a cat mai multe dintre canalele de risipa si de pierderi. Si la cresteri de eficienta, de competitivitate. De unde sa irumpa astfel de idei? Din toate partile: din Parlament, de la Guvern, de la clasa politica, din banci, din scoala, din biserici, din presa, din organizatiile neguvernamentale. Numai asa vom avea sansa unui climat economic in care companiile sa fie obligate sa-si potriveasca orologiile dupa ora zonei euro.
Continuare miercurea viitoare