De ce nu merge școala/ de Tudor Călin Zarojanu

Cum ați reacționa dv. dacă fiica sau fiul în vârstă de 12-13 ani ar veni să vă întrebe ce-i aia “masturbare obsesivă”? Sau v-ar ruga să-i explicați “acea pornire de a-mi face mendrele cu sora mea pe o alee”, care “a fost ultimul moment de dorință sexuală normală”? Sau ce căuta mama cuiva “în compania curvelor din spate de la Joe and Nemo“? Ori dacă ar folosi, pur și simplu, expresii precum “mă piș pe nasul lor” sau “le dau m…”?

Probabil că bietul copil nici n-ar apuca să enumere toate cele de mai sus înainte să-i ardeți una peste bot, așa, ca introducere, înainte de a-l întreba inchizitorial cu cine naiba s-a înhăitat, ce reviste citește pe furiș sau la ce filme se uită când nu sunteți acasă! Zic “bietul copil”, pentru că acesta n-ar face decât să vă citeze dintr-o lectură recomandată la școală! Mai exact într-un Caiet pentru vacanța de vară – Literatură și scriere creativă. Curat creativă! E drept, citatele nu sunt din Caiet, ci dintr-un roman pe îndelete și convingător prezentat acolo: “vândut în peste 30 de țări”, “tradus și în limba română”, “înainte de a scrie această carte, a scris poezii”. Ce poate fi mai drăguț decât memoriile unui șoricel? Mă rog, șobolan. Două pagini din Caietul de vacanță dedicate cărții: prezentarea ei și a autorului, o pagină de fragmente, o “Carte de identitate” în care elevul trebuie să completeze rubrici de genul: “calități, defecte, ce îi place, ce nu îi place”. Dacă un elev scrie “îi place să-și facă mendrele cu sora lui” e corect, nu?

E ceva de neașteptat ca un copil care intră într-o librărie (bravo lui!), văzând o carte prezentată în Caietul său de vacanță, să și-o dorească? E ceva anormal să-i fie cumpărată? E ceva bizar s-o citească? Va descoperi astfel citatele de mai sus.

Să ne înțelegem: “Firmin, aventurile unei vieți subterane”, de Sam Savage, e o carte care nu a fost scrisă și nu a fost publicată (la noi de Editura Polirom) pe post de carte pentru copii. Este un roman alegoric, bine scris, acid, bazat pe o idee originală (un șobolan devine intelectual mâncând cărți!) și, în același timp, o carte cu un limbaj licențios asumat, cu întâmplări firești în lumea în care se petrece, o carte care descrie cinstit ceea ce spune din subtitlu că descrie: o viață subterană. Cui are urechi de auzit, să audă! Dar dacă n-ai urechi, și nici ochi, și nici chef să citești o carte cap-coadă? Pe coperta I tronează un șobolănaș cu mutră simpatică – TREBUIE să fie ceva pentru copii.

Iată de ce nu merge școala în România. Iată de ce copiii nu sunt educați în procesul presupus a fi de educație. Nu, nu pentru că află niște expresii joase – le-ar fi auzit oricum -, ci pentru că nici autoarele Caietului de vacanță, nici profesoara care a recomandat respectivul Caiet habar n-au spre ce i-au împins pe elevi. Sper! Adică sper să n-o fi făcut în cunoștință de cauză!

Și încă un motiv pentru care nu merge școala în România. Într-o clasă a I-a dintr-o școală cu pretenții, învățătoarea s-a supărat pe elevi și, drept pedeapsă, în loc de desen în ziua aia (și cine știe în câte altele) au făcut matematică. Ceea ce șochează nu este numai faptul că desenul, ca și muzica, deseori sportul, uneori limbile străine sau religia, sunt considerate neglijabile, nu se face mare lucru sau nu se fac orele deloc, se dă “f.b.” din oficiu tuturor elevilor, mai târziu “10” – ci și faptul uluitor că matematica, și-așa urâtă de copii din cauza modului lemnos, încruntat, rigid în care este predată, funcționează pe post de pedeapsă!! Ce vă așteptați, cum vă așteptați să iasă copiii ăștia?

Nu vreau să greșesc generalizând. Fără îndoială există și altfel de învățători și profesori, și altfel de Caiete de vacanță. Aveți fiecare experiențele dv. Gândiți-vă dacă nu cumva răul e mai degrabă la bază decât la vârf.