De ce sa semene cu Enron? Poate cu Halliburton!

Scandalul starnit pe piata petroliera mondiala de reevaluarea rezervelor companiei Shell se extinde aproape de la o zi la alta. Luni, agentiile de presa au anuntat ca ancheta Comisiei americane pentru Operatiuni Bursiere (SEC) privind modul de contabilizare a rezervelor de titei si gaze s-a extins si asupra principalilor concurenti ai Royal Dutch/Shell, British Petroleum si ExxonMobil. Dupa unele surse, ancheta n-ar urmari atat sa depisteze nereguli la o anumita companie, cat sa btina o imagine mai clara asupra modului cum a evoluat comportamentul industriei petroliere in ansamblu.

Faptul ca SEC isi pune astfel de probleme de principiu pare a reflecta o incertitudine mai profunda si de alt ordin decat deruta investitorilor care au pornit de la o incredere absoluta in raportarile Shell (cuvantul de ordine pe piata a fost ani de-a randul “Niciodata sa nu vinzi actiuni Shell”) si au sfarsit prin a pune la indoiala orice declaratie venita din partea vreunui director de mare grup petrolier. Nu e vorba nici de alarma cercetatorilor, care si-au indesit in ultima vreme studiile pe tema reducerii rezervelor globale de titei si gaze si a necesitatii urgente de gasire a unor surse alternative de energie.

La prima vedere, SEC urmareste sa bage in sperieti companiile, ca sa evite aparitia altor surprize neplacute de genul celei de la Shell, considerata deja de unii investitori drept o frauda contabila cu nimic mai presus decat ceea ce s-a intamplat la Enron. Iar pe moment este foarte putin probabil ca vreuna din marile companii sa ridice glasul si sa-si apere modul de lucru impotriva acuzatiilor generice care planeaza acum asupra industriei in ansamblu. In locul companiilor s-a intamplat sa vorbeasca insa un bancher, directorul executiv al departamentului pentru cercetare in petrol si gaze de la Deutsche Bank, institutie care detine un pachet de actiuni la Royal Dutch/Shell. Acesta a acuzat pe fata SEC ca foloseste standarde depasite din punct de vedere tehnologic in evaluarea rezervelor de petrol si gaze ale companiilor si a apreciat ca intregul sector energetic va avea de-acum inainte dificultati in a face rost de finantare, din cauza politicilor ultraconservatoare promovate de autoritatile americane de reglementare. “Discrepanta dintre recomandarile SEC si realitatea industriei, ca si climatul pietei consecutiv cazului Enron, imping in mod nejustificat companiile sa-si subevalueze rezervele si sa-si majoreze costurile, ceea ce reduce valoarea de piata a companiilor si le limiteaza capacitatea de a obtine finantari”, scrie J.J.Traynor de la Deutsche Bank, intr-o epistola adresata SEC.

Socul care a dus in nici doua luni la demiterea capilor Shell si la prabusirea valorii de piata a companiei a fost, intr-adevar, suficient de puternic ca sa creeze o confuzie totala printre investitori. La inceputul lunii trecute a circulat intens zvonul ca si British Petroleum si-a trecut in scripte rezerve inca mai mari decat cele anuntate de Shell pentru campul petrolifer Ormen Lange din Norvegia si dovedite ulterior a fi fost supraevaluate cu 150 de milioane de barili. BP a insistat ca nu-si va schimba evaluarea, pentru ca e conforma cu standardele SEC. Dar cine mai stie acum care sunt standardele corecte? Aceasta e de fapt intrebarea pe care companiile si SEC se feresc s-o exprime public. Pentru bancherul Traynor, raspunsul e pur si simplu ca firmele ar trebui sa fie lasate sa-si faca propriile evaluari, intemeiate pe conditiile pietei si pe tehnologia cea mai avansata disponibila, nu pe standarde fixate de altcineva.

Alti analisti spun ca explorarile petroliere sunt prin natura lor un domeniu al subiectiviattii, pentru ca metodele geologilor, bazate pe analiza seismica, nu pot decat sa aproximeze cantitatea de petrol, adancimea la care se afla si porozitatea rocii care adaposteste petrolul. Este motivul pentru care inginerii folosesc o ierarhie a probabilitatilor: daca sunt mai mult de 90% siguri ca o zona contine titei, rezerva este considerata certa; intre 50% si 90% – probabila; intre 10% si 50% – posibila. Prin urmare, e posibil ca inginerii Shell sa fi fost prea optimisti in cazul rezervelor supraevaluate. In ceea ce o priveste, SEC opereaza cu alte trei categorii – rezerve certe (atunci cand o cantitate de petrol viabil din punct de vedere comercial poate intra in exploatare), rezerve certe dezvoltate si rezerve certe inca nedezvoltate. Mai nou, de anul trecut, SEC cere ca numai rezervele care pot fi exploatate in perioada pentru care au licenta de la autoritatile locale sa fie puse la socoteala, in timp ce companiile englezesti au calculat la durata de viata a zacamantului (ceea ce a cam incurcat BP anul trecut, cand a trebuit sa incadreze rezervele din Rusia nou capatate in urma fuziunii cu TNK).

Dreptul Shell la subiectivitate

In practica, ideea de certitudine a SEC e insa destul de interpretabila: cele mai multe companii nu incadreaza la rezerve certe decat pe acelea cu peste 90% sanse de dezvoltare in cadrul unor planuri financiare definitivate, in speta dupa ce au luat deja decizia de a investi; altele, ca Shell sau uneori BP, sunt mai putin conservatoare, calculand in afara unui cadru comercial gata pus la punct. In cazul Shell, majoritatea cantitatii de titei care de la inceputul anului a fost scoasa din categoria rezervelor certe – 3,9 miliarde de barili, adica o cincime din totalul declarat la 31 decembrie 2002 – se afla in Australia si Nigeria. In Australia, Shell avea inca din 1997 scrisori de intentie din partea unor cumparatori coreeni si japonezi pentru petrolul de aici, dar acestea nu inseamna nicidecum un angajament ferm din partea clientilor respectivi; in Nigeria, dezvoltarea rezervelor depinde strict de posibilitatea Shell de a capata o proportie mai mare din cota de productie a tarii in OPEC. Cele mai mari probleme le pune cazul campului petrolifer Gorgon din Australia, unde partenerii Shell, ExxonMobil si ChevronTexaco, nu au clasificat rezervele de acolo ca fiind certe, ceea ce inmulteste semnele de intrebare privind calitatea optimismului manifestat de anglo-olandezi.

Pentru ambele cazuri, Shell a atras cumva atentia investitorilor ca are dreptul sau la subiectivitate in a aprecia ce anume este “viabil din punct de vedere comercial”, atunci cand a emis faimosul comunicat unde spunea ca “in timp” va reusi sa reclasifice rezervele respective drept certe. Actionarii au insa si ei tot dreptul sa se intrebe cat ii va costa pe cei de la Shell o astfel de reclasificare si ce anume inseamna “in timp”, avand in vedere ca ei deja au pierdut bani: revizuirea nivelului rezervelor a insemnat reducerea lor la echivalentul a mai putin de 11 ani de productie, de la peste 13 ani; aceasta explica de ce actiunile Shell au scazut imediat, determinand diminuarea cu peste 16 miliarde de dolari a capitalizarii bursiere a Royal Dutch/Shell. O prima idee despre intelesul expresiei “in timp” o ofera, deocamdata, stupefiantul fapt ca grupul anglo-olandez a decis sa-si amane AGA din februarie pentru luna mai si prezentarea rezultatelor financiare pe 2003 tocmai pentru iunie.

De aceea este important daca la varful Shell a fost vorba de neglijenta sau de frauda. Dupa cum se stie, orice astfel de ocazie este exploatata din plin de cei care cauta despagubiri in justitie: in afara de SEC, cazul Shell este investigat de autoritatile de reglementare a pietelor de capital din Anglia si din Olanda, dar si de Departamentul american al Justitiei, care poate aduce acuzatii penale impotriva directorilor Shell, ca sa nu mai vorbim de zecile de pricese intentate de actionarii americani ai companiei, care cer daune de miliarde de dolari. Pentru acuzatia de frauda exista cel putin doua motive de suspiciune: unul, ca directori ai Shell si-ar fi vandut actiunile detinute la companie inainte de anuntul public privind revizuirea rezervelor, deci inainte ca pretul lor sa scada (“inside trading”); al doilea, ca desi prima revizuire a fost anuntata in ianuarie 2004, o parte din directori stiau cel putin din 2002 ca rezervele au fost “umflate” artificial, avand in vedere ca exista documente de atunci, care raportau un deficit de 2 pana la 3 miliarde de barili, prezentate comitetului de directori executivi, condus pe atunci de Philip Watts.

De ce tocmai Sir Philip

Acesta este principalul motiv pentru care presedintele Watts a demisionat la inceputul lui martie, impreuna cu fostul director responsabil cu activitatile de explorare, Walter van de Vijver. Surse apropiate anchetei SEC spun ca nici actualul presedinte, Jeroen van der Veer, si nici directorul contabil Judith Boynton nu sunt straini de informatiile respective. Totusi, majoritatea comentatorilor il considera cel mai vinovat pe Watts, pentru ca el este exponentul cel mai clar al unei culturi a larghetei excesive in materie de aproximare a rezervelor. Nu numai ca majoritatea erorilor in estimare rezervelor s-au produs intre 1997 si 2001, cand Philip Watts era director de explorare si productie al Shell pentru Australia, dar Watts este cel care a promovat sistemul recompensarii financiare a directorilor regionali in functie de rezervele noi descoperite (sumele incasate pentru rezerve noi au reprezentat pana la momentul scandalului din acest an intre 5 si 15% din totalul bonusurilor).

Philip Watts, de profesie inginer geolog, a inceput sa lucreze pentru Shell in 1969, la prospectiuni in Indonezia, apoi in Malaezia si Singapore, iar in 1991 a devenit director regional pentru Nigeria, intr-o perioada critica pentru companie, acuzata ca a ajutat guvernul nigerian sa reprime cu violenta miscarile de protest ale activistilor de mediu care se opuneau metodelor de lucru poluante practicate de Shell. In 2001 a fost numit presedinte al comitetului directorilor executivi, cu planuri marete de dezvoltare a companiei: a tinut neaparat sa cumpere compania petroliera Enterprise Oil, desi ulterior a iesit la iveala ca a platit pentru ea mult peste pretul pietei; ca sa nu mai ramana in urma concurentei in materie de descoperire de noi rezerve, a pus la punct sistemul de recompense pentru directorii regionali care reusesc sa creasca zestrea de hidrocarburi a companiei si, in cele din urma, a stimulat aparitia unor raportari false sau prea optimiste in acest sens.

Desi meritele lui au fost considerate suficient de mari pentru a fi innobilat, Sir Philip a perpetuat si a consolidat o structura inchistata si intepenita a companiei, cu o multime de directori regionali autonomi, mici dictatori locali, foarte lax supravegheati de o conducere complicata, formata din doua consilii de administratie separate (unul britanic si unul olandez) si un consiliu de directori executivi (Royal Dutch/Shell nu are, practic, un CEO). Iar la toate s-a adaugat nontalentul lui absolut in materie de comunicare cu investitorii si cu presa, intemeiat pe o fire inchisa si tare ursuza, nontalent care a culminat cu faptul ca nici nu s-a sinchisit sa le comunice el insusi investitorilor vestea revizuirii rezervelor, lasand-o pe seama unor directori oarecare, ca si cand ar fi fost o stire banala.

Dupa ce, in cele din urma, amplificarea scandalului l-a constrans sa-si dea demisia, actionarii au inceput sa ceara o schimbare a structurii stufoase a conducerii Shell, o mai mare transparenta, eventual o modificare a regulii de fier dupa care promovarea aici se face exclusiv dupa decenii de lucru in cadrul firmei (regula de la care Watts n-a facut exceptie si nici n-a inteles sa-i lase pe altii sa faca exceptie). Comparatia mai veche, in defavoarea lui Watts, cu Lord Browne de la BP, un personaj modern, agreabil si diplomat, s-a extins si la cultura corporatista a celor doua grupuri, in defavoarea Shell, considerata o companie vetusta, mult prea orientata spre trecut. Judecand dupa tonul comentariilor negative starnite de scandalul rezervelor, s-ar zice ca viitorul Shell e cum nu se poate mai sumbru. Dar iata ca nu e chiar asa: vizita premierului Tony Blair in Libia, prima descindere a unui lider britanic in cortul dictatorului Gaddafi de la venirea la putere a acestuia, in 1969, a deschis calea Shell spre un contract de productie de gaze care ar putea ajunge la un miliard de dolari. Iar atentia ziaristilor s-a mutat brusc la modul cum Blair a facut din Shell in Libia un echivalent al lui Halliburton in Irak. Miscare pe cat de lucrativa, pe atat de inteligenta. Intr-adevar, ce mai conteaza acum Lockerbie sau rezervele supraestimate de Sir Philip?
crenguta.nicolae@zf.ro