De cursul fix lumea s-a despartit scrasnind din dinti

Poate ca e un paradox. Actuala criza financiara globala isi afla principala cauza in sirul de evenimente care, incepand din 1971, au stimulat acceleratia circulatiei banilor si au doborat cele mai multe dintre barierele din calea lor. Dar si avutia adunata pe planeta, din ’71 si pana astazi, tot in aceste realitati isi are izvorul.

Sa recapitulam. Dupa razboi, dolarul era principala valuta de rezerva. Cu exceptia aurului, desigur. Pentru ca metalul galben a continuat sa fie un important activ de rezerva al sistemului de la Bretton Woods. Interventiile bancilor centrale erau limitate. Operatiunile americane, bunaoara, erau in mare parte de doua tipuri: 1) vanzarea de aur catre autoritatile straine, pentru dolarii achizitionati din interventiile lor pe piata valutara; 2) ceva mai tarziu, cumpararea de dolari de la autoritatile straine in contrapartida la valuta straina dobandita de SUA prin tragerile swap ale Federal Reserve sau emiterea de bonduri. Caci Statele Unite au incercat, un timp, dupa al Doilea Razboi Mondial, sa mai pastreze aurul ca stalp al sistemului monetar. Fara succes insa. Adevarul este ca inca de la inceputul veacului XX, in preajma Primului Razboi Mondial, aurul isi restransese rolul de garant al convertibilitatii. Venise o alta vreme, in care etalonul aur a palit. Doar dolarul, un timp, si-a mai legat convertibilitatea de aur. Treptat, insa, atat analistii, cat si jucatorii de pe pietele financiare au vazut cum convertibilitatea dolarului in aur se clatina. Totodata, se clatinau si multe dintre barierele din calea liberei circulatii a banilor pe planeta. Dupa 1971, multi analisti financiari au afirmat ca sistemul s-ar fi prabusit oricum, mai devreme sau mai tarziu, chiar daca nu intervenea accelerarea procesului inflationist din SUA. De altfel, convertibilitatea dolarului in aur devenise incerta de indata ce rezervele de aur ale SUA si-au incetinit cresterea. Sistemul de la Bretton Woods s-a prabusit in 1971. Atunci, la 15 august, presedintele Nixon a anuntat ca SUA nu vor mai cumpara in mod liber aur pentru reglarea tranzactiilor internationale. A fost sfarsitul oricarei forme de convertibilitate in aur. Dolarul intra astfel in linie cu celelalte valute. Lumea continua totusi sa acumuleze dolari in rezervele internationale. Convertibilitatea dolarului in aur fusese insa suspendata. Motivul cardinal al despartirii de aur: libera circulatie a capitalului. Sistemul ratelor de schimb fixe, care se modifica ocazional, cu miscari previzibile, isi pierduse eficienta. In ’70, Canada a dat drumul flotarii libere. In plus, inflatia din SUA, de la sfarsitul anilor ’60, a dus la o crestere a fluxului de dolari spre exterior. Cursul fix devenise stanjenitor. Lumea s-a orientat, incepand din 1973, catre cursuri miscatoare. Mai era inca drum de parcurs pana cand lumea avea sa ajunga la surplusuri de lichiditate; si la diversificarea instrumentelor financiare. Dar regimul cursurilor valutare ajunsese la o rascruce a istoriei. In timp ce ratele fixe de schimb mureau, avea loc o larga deschidere a drumului spre economia de piata. Dupa ce dolarul a fost declarat neconvertibil in aur, in august 1971, autoritatile SUA au inceput sa exerseze interventii directe pe pietele valutare. De cursul fix lumea nu s-a despartit razand, ci scrasnind din dinti. Mai ales ca americanii s-au grabit sa-si devalorizeze moneda. Pentru a-si deschide drum spre avantajele competitive. Devalorizarea dolarului a stricat “jocul”. Fiindca s-au multiplicat tranzactiile comerciale in marci, yeni si in alte monede; mai mult, unele banci centrale au inceput sa-si constituie rezerve in marci si yeni ori in franci elvetieni. Pe masura ce Statele Unite au devenit tot mai preocupate de intarirea economiei lor interne si, in acest sens, au redescoperit rolul inflatiei ca factor de crestere si de stimulare a investitiilor, devalorizarea dolarului nu putea sa le fie decat favorabila. Un dolar in usoara scadere producea dureri de cap exportatorilor germani si japonezi, care au ajuns in situatia de a le fi groaza de intarirea propriilor monede. Cinicul ministru american de finante in administratia Nixon, in anii ’70, Connaly, obisnuia sa le spuna japonezilor, germanilor si multor altora: “Dolarul este moneda noastra si problema voastra”. Atunci dolarul domina lumea. Asa ca parintelui economistilor monetaristi, laureatul Nobel Milton Fridman, i-a dat mana sa rosteasca o fraza care a socat toate pietele financiare si i-a facut pe analisti sa fie mai atenti in studierea raporturilor monetare. El a spus: “Dolarul reprezinta cu certitudine o deviza foarte puternica”. Desi a folosit alte cuvinte, intr-o rostire eleganta, n-a facut altceva decat sa repete provocarea lui Connaly. Sistemul creat in preajma incheierii razboiului, la Bretton-Woods, in Statele Unite, menit sa reglementeze modalitatile de circulatie a banilor in lumea postbelica, iesise deja din istorie.