De dragoste/ de Nichita Stănescu

Ea stă plictisită și foarte frumoasă

părul ei negru este supărat

mâna ei luminoasă

demult m-a uitat, –

demult s-a uitat și pe sine

cum atârnă pe ceafa scaunului.

Eu mă înec în lumine

și scrâșnesc în crugul anului.

Îi arăt dinții din gură

dar ea știe că eu nu râd,

dulcea luminii făptură

mie, pe mine mă înfățișează pe când

ea stă plictisită și foarte frumoasă

și eu numai pentru ea trăiesc

în lumea fioroasă

de sub ceresc.