De dragoste. De țara mea de consumație/ de Lucian Vasilescu

De când mă știu (și mă știu de multă vreme) am trăit doar vremuri interesante. M-am născut sub (ca să zic așa) Gheorghiu Dej și, pe vremea aceea, mergeam la brutărie cu un petecuț de hârtie (cartelă îi spuneau cei mari) și căpătam o jumătate de pâine neagră (altfel, foarte gustoasă). La o vreme au dispărut cartelele, a murit și Gheorghiu Dej, a venit altul în locul lui, numele țării mele s-a schimbat, nu mai era populară, ci socialistă, regiunile de odinioară s-au transformat în județe, iar eu m-am simțit oarecum frustrat pentru că locuisem într-o capitală de ditamai regiunea și m-am trezit, peste noapte, într-o capitală de ceva mult mai mic. Supărarea asta nu m-a ținut, însă, prea mult, fiindcă tot cam pe atunci m-au făcut pionier, mi-au dat o cravată roșie (cu basca a trebuit să vin de acasă) și mă scoteau, de două ori pe an, la defilare pe bulevardul principal al orașului. Apoi s-au întâmplat tot felul de alte lucruri: am crescut (odată cu țara, firește), m-am pregătit să fiu folositor patriei (ăsta a fost subiectul meu la admiterea în liceu – am luat 10, atunci m-am bucurat, acum mă amuz). Astfel pregătit (să fiu folositor) am intrat la facultate unde, pe lângă materiile de specialitate, am aprofundat filozofia marxistă, economia politică socialistă și istoria Partidului Comunist Român. Apoi am primit din nou cartele, ca pe vremea copilăriei, doar că de data asta nu erau pentru pâine ci pentru alte alea de-ale gurii, iar țara căreia voisem să-i fiu folositor se făcea parcă tot mai mică, mă strângea din ce în ce mai tare pe la încheieturi, până când a pocnit. Și când a pocnit și-a schimbat din nou numele (și imnul – cred că era al treilea pe care îl cântam) și a apucat pe o cale nouă, cu un steag și ăsta tot nou. Și cu steagu’ ăsta-n frunte tot avem victorii multe, de vreo 24 de ani încoace.

Acum, ce-i drept, n-avem noi nici o victorie, dar se cheamă că trăim tot vremuri interesante. Interesant a fost și când trăiam într-o baltă închisă, stătută și puturoasă, interesant e și acum când locuim pe fundul haznalei globale. Iar eu, pregătit încă să-i fiu folositor patriei, îi tot fac curte și-o tot iubesc și o dezmierd și ea nici nu mă bagă în seamă, că doar n-ai fi eu de nasul ei de traseistă știrbă și sulemenită de pe centura Europei. Dar eu tot o iubesc, chiar dacă ea a ajuns o țară de consumație.