De fapt, suntem doar romantici. GALERIE FOTO

Așa cum cu ocazia nopții de Înviere, brusc curțile bisericilor se umplu de credincioși, a căror credință în iubire și iertare a aproapelui se risipește ca prin farmec odată cu terminarea slujbei, tot cam așa se întâmplă și cu sălile de concert atunci când programul cuprinde muzica unor compozitori precum Rachmaninov și Ceaikovski. Nici nu ai zice că ființa cu privire ostil-piezișă dispusă oricând să agreseze și să încalce normele elementare sociale poate deveni instantaneu fie evlavioasă, fie extaziată și vremelnic îmblânzită de acordurile obligatoriu consonante ale muzicii.

Dar dacă starea pascală se instaurează – din păcate – doar odată pe an și nici atunci prea evident, programele de concert, care prin program și renumele protagoniștilor fac săli pline, apar ceva mai des. Nu cu mult mai des. Și îi atrag tot pe acei care fac prea rar obiectul constatărilor de mai sus.

Așa s-a întâmplat și cu concertul Orchestrei Naționale Radio, care a avut nu mai puțin de patru capete de afiș, respectiv Simfonia a IV-a de Ceaikovski și Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră de Rachmaninov, dar și pe dirijorul Christian Badea și pe pianista Ekaterina Mechetina, pe care marketing-ul de culise o acreditează a fi… “favorita lui Putin”. Favoriți ai talentului, inspirației și, mai ales, ai dorinței de a face performanță față de sine s-au dovedit toți cei aflați pe scenă, spre încântarea publicului care a umplut – lucru mai rar – Studioul “Mihail Jora” al Radiodifuziunii Române.

Ceea ce e important e faptul că publicul nu a fost un spectator pasiv al unei parade de cărți de vizită – impresionante în cazul ambilor eroi principali – ci un participant activ, inclus în universul sonor al romantismului rus.

Ekaterina Mechetina, tânără și impresionantă prin latura dinamică a actului interpretativ, a fost narativă și nesuspusă laturii strict sportive a partiturii. S-a arătat cu onestitate ceea ce este la acest moment și anume un tânăr muzician de talie internațională reală, care convinge nu doar prin risipă de energie, ci prin substanța unei gândiri muzicale care are toate șansele să definească un stil cu adevărat personal în viitor. Concertul nr.2 în do minor op. 18 de Rachmaninov cere – la modul ideal – o privire de ansamblu care transcende dimensiunea fizica a partiturii, pentru a o face de ascultat fără rezerve. Asemenea buchetului de vin vechi, acest tip de privire cuprinzătoare vine, de cele mai multe ori, odată cu anii maturității artistice.

Cu nota proaspătă de energie a finalului și tușa melancolică a părții a doua, la care s-au adăugat două generoase bis-uri care au consfințit dorința revederii, cel puțin din partea publicului, am intrat în partea a doua a concertului, care propunea un alt opus de rezistență al repertoriului romantic și anume Simfonia nr. 4 în fa minor, op. 36 de Ceaikovski.

Dirijorul Christian Badea a reușit din nou ceea ce este de fapt cel mai greu de realizat la orchestrele noastre, și anume mobilizarea și trezirea ambiției de a face performanță.

A fost un concert frumos, un mare succes de public absolut meritat și regretul că o sală plină încă nu se poate face la noi și cu repertoriu mai nou. Pentru a rămâne tot în zona ethos-ului rus, nu pot să nu mă gândesc la Șostakovici, Prokofiev, Schnittke, dar… deja devin romantic. Ca de altfel fiecare dintre noi, nu-i așa?