De inflatie ne despartim incet

Peste doua zile va fi 1 noiembrie 2003. Moment aniversar. Se vor implini 13 ani de cand ne-am apucat, la noi in tara, sa masuram inflatia.
Ne obisnuisem, de-a lungul anilor, sa numaram altfel. De fiecare data, la 1 noiembrie, socoteam cati ani au trecut de cand romanii si Romania se confrunta cu fenomenul inflationist. Plecand de la 1 noiembrie 1990, cand societatea romaneasca ar fi intrat, potrivit opiniei generale, in era inflatiei. Asta ar fi insemnat ca peste doua zile ar urma sa pasim in al 14-lea an de inflatie.
Numai ca, in realitate, lucrurile s-au desfasurat cu totul diferit. Mai intai, o cuvenita corectie: cele dintai socuri ale ciclului inflationist nu s-au facut resimtite in noiembrie ’90, ci in anii ’70. De atunci, inca, s-au abatut peste Romania primele valuri de inflatie galopanta. Apoi, in anii ’80, nu numai ca valurile inflatiei galopante au continuat, dar au si devenit tot mai dese, tot mai viguroase. Cum s-au manifestat? Doctrina economica moderna mentioneaza doua forme “clasice” ale inflatiei: fie emisiunea  monetara creste peste cerintele circulatiei marfurilor si serviciilor; fie cantitatea de bani ramane neschimbata, dar se reduce considerabil cantitatea de marfuri si servicii pe piata. Lumea a treia a pus insa in circulatie  si o varianta a disperarii: oamenii au bani, dar nu au ce sa cumpere. Societatea romaneasca s-a confruntat, din ’70 incoace, fara incetare, cu toate cele trei forme ale inflatiei. Preturile au urcat, puterea de cumparare a banilor a scazut.
Statisticienii, pana in 1990, n-au surprins toate aceste miscari. Pentru ca nici n-au avut dreptul s-o faca si nici nu dispuneau de mijloace specifice de analiza. N-au socotit, asadar, nici inflatia dezlantuita efectiv, ce gonea prin canalele pietei “paralele” in neincetata expansiune, devenind dominanta in economie, nici inflatia reprimata oficial cu mercuriale si cu etichete in care erau copiate cifre din planul de stat.
La 1 noiembrie ’90, cand guvernul a hotarat trecerea la preturi partial liberalizate, nu s-a intamplat nimic altceva decat ridicarea dintr-o data a capacului ce astupa cazanul ermetic inchis in care fierbea inflatia reprimata. Explozia s-a auzit in intreaga societate romaneasca iar ecourile ei au rasunat pana dincolo de granite. Tot acest zgomot asurzitor s-a produs in clipa in care, in dimineata zilei de 1 noiembrie 1990, au fost aruncate etichetele din rafturile goale: acele bucati de hartie ce aratau cat zicea statul ca ar fi trebuit sa platim pentru putinele marfuri vandute de ani buni pe usile din spate ale magazinelor, cu preturi de piata. Detonatorul a fost, atunci, raportul incredibil dintre cerere si oferta: la 1 leu in circulatie existau marfuri de numai 9 bani. Inflatia a lucrat rapid, a scos banii “in plus” din buzunarele romanilor, aducand pe piata un echilibru fragil, la nivelul cel mai mai de jos, intre cererea solvabila a populatiei si oferta comertului romanesc predominant de stat.
Refacand, acum, numaratoarea, vom constata ca inflatia din Romania nu intra in al 14-lea an, ci in al 34-lea. Fiindca nu incepem sa socotim din 1990, asa cum ne-am obisnuit, ci din 1970. Este singura numaratoare corespunzatoare adevaratei dinamici a fenomenului inflationist cu care inca se mai confrunta societatea noastra. Din ’90, avem insa o masura exacta a mersului inflatiei, datele fiind publicate an de an si luna de luna.
Daca privim in urma, numarand anii de inflatie, e firesc sa ne ia ameteala. De 34 de ani, fara intrerupere, preturile se joaca insistent cu nervii nostri. Pe intinsul planetei, putine tari au avut parte, atat de multi ani la rand, de tactul neintrerupt al unui mecanism care toaca bani.
Din 2000, treptat, ne despartim de inflatie. Ne despartim incet, fara socuri. De la anul insa, in sfarsit, vom masura cresterea anuala a preturilor cu o singura cifra. Povara va fi mai usoara.