De la Antim la Agopian (III)

Ca exemple de buna severitate la verdictele cu fiorri citate saptamana trecuta din cartea lui Eugen Negrici*, as mai adauga cateva: “Spre deosebire de Marin Preda, Petru Dumitriu avea clasa si in ticalosie, iar statutul lui de print al literaturii vremurilor noi a conferit un soi de lugubra si cinica maretie celor mai grave compromisuri” (de altfel, triada Preda-Barbu-Dumitriu este foarte bine pusa in ecuatie aici).
“Cartea lui Eugen Barbu (Principele, n.r.) ne lasa sa intelegem ca pe aceste locuri vor triumfa mereu spiritul pagan, miasmele, psihologia de gloata, colcaiala morala si rasul care desfiinteaza, caci apartinem unui popor corupt pana in adancurile fiintei lui. (…) Cartea (Saptamana nebunilor, n.n) e in intregime visul de razbunare al unui invins scufundat in nepasare si care isi consuma exercitiul puterii in imaginatie si mistificare” (178-179). “Marin Preda este un scriitor care da sentimentul unei probitati morale indiscutabile. Pe el il crezi asa cum ii crezi pe Eminescu, pe Rebreanu si pe inca doi-trei autori romani (nu mai multi!), a caror opera este expresia unei temeinice constiinte morale” (257). “Dupa Eminescu, foarte putini scriitori romani au trait in ideea romantica a stingerii omnipotentei si prea putini au mai fost insetati ca el (Mircea Cartarescu – n.n.) de absolut. Totul sau nimic, sau, daca ar fi sa evocam ruleta ruseasca din povestirea lui, totul sau moartea” (367).
La capitolul intrebari si concluzii legitime, as cita pufoasa malitie care mangaie biografia literara a Mariei Banus (“Nici pana astazi nu stim daca i-a venit greu sa treaca de la Strungul, plugul si condeiul, tie iti vorbesc, America si Se-arata lumea, la o poezie de reflectie ironica si de esentializare”), “perversitatea atitudinii” la Paul Georgescu, “lichelismul funciar si trecutul de informator” ale lui Zaharia Stancu, “mitul patriei primejduite”, plus “resuscitarea ranilor istoriei”, care au cautionat infailibil ceausismul fata de dejism. Apoi compararea Partidului cu Iahveh (“reprezentantul lui trebuie sa sugereze omniprezenta si omniscienta, ca Iahveh”, 99), buna persiflare a acelei mici-mari zeitati care a fost reportajul in uriasa potemkiniada comunista (“prima scoala a poleirii realului. Din bogata panoplie de proceduri perfectionate de Bogza au fost preluate contrastul violent expresiv, monumentalizarea, antropomorfizarea si mitizarea peisajului”) sau propunerea de a vedea in “cultul formei si al efectelor stilistice, calofilia textelor din anii ’60 si ’70, reactia, poate intarziata, dar explicabila, la caracterul rudimentar al prozei aservite” (v.p. 158).
Acuma, la sectiunea rezerve & observatii, cartea poate fi amendata fie pe detalii, fie in ansamblu, potrivit perspectivei sau agendei observatorului. Ii poti reprosa, sa zicem, ca acel percutant citat antidictatorial din Principele (174) facea la randu-i parte din “jocurile cu mai multe strategii” ale puterii, Barbu fiind un provocator bine sustinut dintr-o parte a Aparatului, dar tinut in lesa dintr-o alta parte. Sau poti obiecta ca, la finele capitolului Titus Popovici (138) nu citeaza tocmai marturiile post ’89 ale autorului privind malformarea deliberata a adevarului istoric incuibat in Setea & Co. Iar in ansamblu ii poti reprosa dintele pe care si-l dezvaluie incetisor dar sigur si perfid la adresa generatiei ’80. Si zic asta nu, Doamne fereste, din punctul de vedere al celor care au declarat, partizanal ca ghilotina, cum ca, atata vreme cat Gellu Naum si Radu Petrescu nu vor fi luat locul lui Ioan Alexandru si Marin Preda in ierarhiile oficiale, literatura romana va trai in minciuna. Nu. O spun din unghiul unui critic bine impartit intre temeinicia conservator-livresca a 70-ismului si ludicul aglutinant-relativizant al 80-ismului.
Eugen Negrici insusi ne avertizeaza sa nu-i taxam cu exageratiune aplecarea catre generatia Ulici-Uricaru. Dar nici nu pot “sa rabd” absenta lui Ioan Grosan si a lui Stelian Tanase (Caravana cinematografica si Luxul melancoliei fiind, orice s-ar spune, doua carti importante ale deceniului noua), cata vreme i se concede o jumatate de pagina “romanului-depozit” Sala de asteptare. Sunt gata sa accept, la rigoare, ca 80-istii n-au invatat “sa faca loc in poezie banalitatii gesturilor vietii” de la beatnici, ci de la Abaluta si Petre Stoica. Accept si subscriu la ideea ca 80-istii au fost “prima generatie de creatie din istoria noastra care a stiut sa-si gestioneze succesul” (v. detalii la 403-406). Dar, cu tot banalul asezat in fata rezervelor, scrasnetul de nemultumire se aude. Si se aude cu atat mai tare cu cat comprehensiunea, simtul nuantelor si buna detasare evaluativa dovedite pana la acest capitol au determinat decisiv calitatea lecturii. Cred ca aici va fi principalul ghem conflictual, in volumul urmator, dedicat poeziei. Sa-l asteptam cu sincera – si atractiva – nerabdare.

*) Eugen Negrici, Literatura romana sub comunism. Proza, Editura Fundatiei Pro, 408 pag.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar