De la o pânză de păianjen/ de Stelian Țurlea

Excelentă inițiativa Editurii Nemira de a continua publicarea romanelor polițiste ale patriarhului italian al acestui iubit gen literar (Andrea Camilleri are 90 de ani și continuă să publice!). Cu ani în urmă editura a tradus câteva titluri din mulțimea publicată de Camilleri, în urmă cu doi ani le-a reluat și succesul a fost instantaneu. „Ziarul de duminică” a scris pe larg despre aceste cărți care descriu o lume fascinantă – Sicilia, cu soarele orbitor, pește mult, vacanțe, oameni așezați și mucaliți, crime și Mafie. Citiți sau reciți aceste cărți care sunt oricând o încântare.

Acest nou roman*), apărut în 2004 în original, nu pornește de la vreo crimă, ci de la o răpire. Fata unui fost arheolog a cărui soție e pe moarte e răpită, faptul stârnește uimire, se presupune că răpitorii vor cere o recompensă, dar arheologul e sărac. Mai degrabă ceva din viața lui sau a familiei ar putea explica strania faptă. Ca se aflăm curând. Nu vom spune mai mult. Comisarul Montalbano, făcut celebru în toată lumea de Camilleri, iubit de subalterni și de localnicii satului, dar disprețuit de superiorii înfumurați, va rezolva cazul, firesc, înaintea tututor. Montalbano e un hâtru care știe să observe tot ce e în jurul lui, iar fiecare observație îi luminează mintea. E superb moment, în care contemplă țesătura de păianjen:

„Sus, între două ramuri dinspre vârf, zări licărind în soare argintiul unei pânze de păian­jen. Montalbano era sigur că în urmă cu o zi nu era acolo, altminteri Livia s-ar fi sesizat și, cu frica de păianjeni pe care-o avea, ar fi distrus-o cu mătura. Asta-nsemna că fusese țesută în cursul nopții.

Comisarul se ridică și, rezemându-se de balus­tradă, se dădu mai aproape ca să cerceteze pânza, într-adevăr, o construcție de o precizie geometrică care te lăsa mut.

Vrăjit pur și simplu, comisarul numără vreo trei­zeci de fire țesute în cercuri concentrice, cu circum­ferințe din ce în ce mai mici pe măsură ce se apropiau de centrul pânzei. Distanța dintre cercuri, la început egală, se mărea vizibil înspre zona centrală. În plus, structura de cercuri concentrice era întărită și atent rostuită cu ajutorul unor fire lungi, radiale, care ple­cau dinspre centru, ajungând până la circumferința exterioară a pânzei.

Montalbano estimă circa douăzeci de fire radiale, cu o distanță uniformă între ele. Centrul pânzei era format din punctele de convergență ale tuturor fire­lor, toate ținute laolaltă de un fir special, spiralat.

Hm, tare răbdător trebuie să mai fi fost păianje­nul nostru!

Pentru că, în mod cert, obstacole trebuie să fi avut destule – o rafală de vânt care să-i rupă firele, vreo dihanie aflată în trecere care să scuture ramurile… Dar el, nimic, își văzuse mai departe de truda lui nocturnă, hotărât să-și țeasă cu orice preț pânza, încrâncenat, mut și surd la totul din jur.”

Așa se va fi întâmplat și cu cel care a uneltit cazul pe care trebuie să-l rezolve?

Citiți această cărtică. O încântare.

*) Andrea Camilleri – Răbdarea păianjenului. Editura Nemira.Traducere din limba italiană de Emanuel Botezatu