De mortuis...

Cum reuseste o scena sa se individualizeze? Dar este oare nevoie de asta? E bine ca oamenii sa stie, inca dinainte de a se hotari sa iasa din casa, cam la ce fel de spectacol vor asista daca vor merge la cutare sau cutare teatru? Iata o suma de intrebari al caror raspuns nu e usor de gasit in lipsa unor investi(ga)tii profesioniste in cultura. Dar cine se ocupa la noi cu asa ceva? Pana sa limpezeasca toate interogatiile de mai sus (si cate altele inca!), teatrele romanesti fac sociologie pe cont propriu si incearca sa se A‚”profileze” cum pot.
Astfel, de pilda, Odeonul – care, am mai spus-o, este, la ora actuala, cel mai bun teatru din Bucuresti – a initiat un program dedicat tinerilor regizori si le-a oferit acestora, spre studiu si A‚”finalizare”, un numar de piese unite printr-o tematica similara. Desigur, la prima vedere (sau auzire) concluzia aceasta suna oarecum fortat; ce are Marisol a americanului JosA© Rivera cu Genocid a austriacului Werner Schwab? Ori ce au amandoua cu Norway.Today a germanului nascut la Praga Igor Bauersima si Morti si vii a romanului Stefan Caraman, cele mai recente premiere ale Teatrului Odeon? Ei bine, au. Le leaga pe toate un fel de fascinatie, discreta sau explicita, a sfarsitului, a trecerii de marele prag, dar si un fel de sfidare a vietii, o cinica si totodata patetica grimasa la adresa A‚”celorlalti” – indiferent cine si unde sunt acesti A‚”ceilalti”.
In orice caz, faptul este lesne vizibil in cele doua spectacole care incheie seria montarilor incredintate regizorilor incepatori. Norway.Today este o scriere in voga in clipa de fata pe scenele europene, lansata in circuitul teatral autohton prin traducerea (plastica si vie) a lui Victor Scoradet, ca si prin seria de spectacole-lectura desfasurate asta-vara la Teatrul Act. Succesul ei nu-i greu de explicat: avem de a face cu o piesa in doua personaje (de fapt, doua personaje plus aparatul de filmat, prezenta deosebit de activa in conflict), o piesa bine scrisa, avand roluri A‚”grase” si replici inteligente. Autorul (nascut in 1964, cu o activitate bogata ca regizor de cinema si desemnat de revista berlineza “Theater heute”, pentru acest text, drept cel mai bun tanar dramaturg german) a pornit de la un banal “fapt divers”, izbutind sa-i dea adancime si semnificatie: dupa ce se intalnesc pe Internet si descopera ca au aceeasi dorinta suprema – parasirea lumii acesteia – , un baiat si o fata, foarte diferiti ca origine sociala si interese intelectuale, se vor sinucide impreuna, aruncandu-se in gol din inaltul unui ghetar norvegian; de fapt, in spectacol finalul e deschis, lasand pe fiecare spectator sa-si imagineze un deznodamant pe plac… Regizoarea Andreea Valean (ea insasi autoare dramatica: Eu cand vreau sa fluier, fluier) a conceput un spectacol extrem de simplu si, prin asta, expresiv, folosindu-si abilitatile profesionale proaspat dobandite nu pentru a inghesui in montare toate A‚”semnele” cu care a invatat sa umble in facultate, ci pentru a ritma strans actiunea scenica si secventele de film, pentru a da relief nodurilor de tensiune dramatica, pentru a-i indruma pe actori spre un joc atent nuantat – si pentru a obtine din angrenarea tuturor acestor elemente cel mai pretios lucru pe care il poate da spectatorilor teatrul: emotia. Bine pusi in valoare, Paula Simion (Iulia) si Gabriel Pintilei (August) au prospetime si nerv, spontaneitate si forta, umor si tristete; mai cu seama tanara interpreta a vadit o personalitate deja formata, anuntand un nume de care, cum spune un cliseu, vom mai auzi. Aruncati cliseul si pastrati (in minte) numele!
Morti si vii este o piesa prin care Stefan Caraman, (inca) tanar prozator si dramaturg tulcean, debuteaza in Capitala. Autorul doreste, in chip evident, sa socheze: si subiectele, si limbajul scrierilor sale sunt net scandaloase. Aici, ni se propune o istorie despre un autopsier incepator care se indragosteste atat de tare de o juna asasinata (si violata), incat o salveaza de la A‚”operatie” pentru a petrece o noapte de dragoste cu lesul, costumat festiv; in timpul acuplarii nuptiale, insa, moarta invie si manifesta (pe buna dreptate…) o asemenea indignare fata de activitatile lui, incat, finalmente, amorezul o sugruma – probabil, definitiv. In ciuda extravagantei voite, textul contine, ascuns bine in coji oarecum respingatoare, un miez de revolta si de suferinta autentica; daca ajungi la el, seara teatrala e salvata, daca nu… Regizoarea Ana Margineanu, aflata abia la al doilea spectacol, are, fatalmente, prea putina experienta pentru a fi putut manevra fara risc si textul, si pe interpretii pe care si i-a ales. Ea a asezat piesa intr-un fel de A‚”rama” narativa (excesele nocturne ale autopsierului s-ar petrece, adica, in vis, un vis in stil de… musical american, cu un haz macabru ce putea da punctul de pornire in mizanscena, mai ales ca muzica lui Petru Margineanu e foarte inspirata), care ii confera o anume A‚”decenta”, dar care, totodata, o goleste de orice sens superior. Interpretii nu par sa stie prea bine in ce joaca: sa fie o drama? sa fie o farsa? Pe scurt, se descurca fiecare dupa puteri: daca trio-ul batranilor mestesugari intr-ale mortii – Liviu Timus, Mircea Constantinescu si Laurentiu Lazar – se impune prin adevar, fie si grotesc, protagonistul Pavel Bartos ramane intr-o zona incerta, intre comedia neagra si melodrama roz. Mai interesanta este evolutia Isabelei Neamtu (moarta resuscitata), dar, din pacate, vorbele tinerei actrite se aud in sala in proportie de circa 30%. Inca nu e suficient. 

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar