Debutul televiziunii experimentale/ de Alexandru Ciolan

În istoria românească a televiziunii se pot distinge mai multe etape: prima a fost cea de semnalare și informare a cititorilor despre evoluția tehnologiei în Occident (așa cum s-a văzut în episodul trecut, cele dintâi atestări în presă ale termenilor televiziune, televizare, televizat, televizor datează, cel puțin până la noi descoperiri, din 1935), cea de a doua a fost faza demonstrativă (am arătat că în 1938, la Luna Bucureștilor, punctul de atracție l-a constituit ceea ce astăzi am numi o televiziune cu circuit închis), iar a treia, cea a emisiei propriu-zise, datează de pe la mijlocul anilor ’50, când Bucureștiul a avut o televiziune experimentală, urmată imediat de a patra etapă, cea instituțională (crearea Televiziunii Române).

Vârsta experimentală a televiziunii se împarte, la rându-i, în două sub-vârste, 1. pregătirea și 2. lansarea, una mai incitantă decât cealaltă.

Trebuie precizat de la bun început că presa din 1955 vorbea, pe bună dreptate, nu despre „televiziune“, ci despre o „stație experimentală de televiziune“, subliniind astfel că punctul de interes nu îl constituia realizarea instituției complexe de mai târziu, ci exclusiv transmiterea și recepționarea unor materiale televizate (jurnalele de actualități care rulau în cinematografe, filme documentare și artistice). Transmisiile „pe viu“, cum se spunea atunci pentru ceea ce astăzi numim „în direct“, nu constituiau obiectivul echipei de specialiști în telecomunicații, interesați exclusiv de aspectele tehnice ale transmiterii și recepționării imaginii și a sunetului.

În dimineața zilei de 6 august 1955, ziarul „Scânteia“, organul de presă al Partidului Muncitoresc Român, prelua o știre Agerpres, anunțând sobru că „Tehnica românească a realizat, în cinstea celei de-a unsprezecea aniversări a eliberării patriei [de la 23 august, pe atunci sărbătoarea națională], prima stație experimentală de televiziune din țară“. După ce anunța că spectatorii (încă nu li se spunea „telespectatori“) așezați în fața „aparatelor de televiziune“ (încă nu erau numite „televizoare“) vor putea urmări „manifestări […] care au fost în prealabil prinse pe peliculă cinematografică“, știrea-comunicat oferea detaliul că stația fusese realizată, „pe baza documentației sovietice“, de „un colectiv de specialiști din cadrul Laboratorului de cercetări de telecomunicații al Ministerului Poștelor și Telecomunicațiilor“. După care cititorilor li se aducea la cunoștință că vor putea „viziona“ primele transmisii în preajma sărbătorii de la 23 august, grație „aparatelor“ care se vor instala în cele două mari parcuri ale Capitalei („I. V. Stalin“ și „23 August“), la Muzeul Tehnic din „Parcul Libertății“ și la câteva magazine din centru (Electrotehnica, Tehnometal, Cooperativa Radio-Progres).

Ceva mai gureșă și mai puțin obligată să respecte canoanele, „Informația Bucureștiului“, apărută în după-amiza aceleiași zile, vorbea despre sentimentul de „bucurie și mândrie patriotică“ de care sunt cuprinși cetățenii când află despre „însemnata victorie a tehnicii noastre“. Nu mai este amintită, ca în „Scânteia“, „documentația sovietică“ pe care s-au sprijinit eforturile specialiștilor români („Între ei, un singur specialist în televiziune care a studiat în Uniunea Sovietică, ceilalți ingineri și tehnicieni radiofoniști“) care, mânați de entuziasm, au lucrat în ultimul an „voluntar, în afara programului“, folosind „materiale existente“, pentru că „mijloace speciale nu fuseseră încă puse la dispoziție“. Noroc însă că le-a venit în ajutor conducerea Ministerului Poștelor și Telecomunicațiilor.

Ciudat lucru! „Documentația sovietică“ despre care vorbea „Scânteia“ să fi fost prezentă încă de la început în munca specialiștilor români, sau va fi apărut odată cu sprijinul oficial? Ceea ce știm cu siguranță este că ajutorul Ministerului a pus capăt voluntariatului și lipsei materialelor, nu și orelor peste program. A doua ciudățenie o constituie însăși existența și activitatea acestui colectiv de specialiști, care nu se poate să nu fi obținut o aprobare de „foarte de sus“ pentru a crea, lucrând voluntar și peste program, o stație de televiziune în România. Să fi vrut conducerea comunistă a României să le dea cu tifla sovieticilor, demonstrându-le că putem crea o televiziune fără să apelăm la ei? Tehnologia era totuși sovietică! Sau va fi fost vizată, pur și simplu, crearea unui embrion de specialiști în transmisiile de televiziune, necesari în clipa în care va fi fost creată, oficial, instituția televiziunii în țara noastră? Răspunsurile vor fi aflate în arhive, de cercetători mai dedicați decât noi.

Din aceeași „Informația“ aflăm și câteva detalii tehnice despre stația experimentală: emisia se făcea „deocamdată“ pe 325 de linii, urmând a fi ridicată în scurt timp la rezoluția de 625 de linii, iar aparatele de recepție (sovietice, marca Leningrad, modelul T-2) aveau dimensiunea ecranului de 13/18 cm.

Articolul se termina cu o promisiune: „într-un viitor nu prea îndepărtat“, bucureștenii „vor putea urmări comod, de acasă, în fața ecranelor manifestările politice, culturale sau sportive transmise de Studiourile românești de televiziune“. Înțelegem de aici că hotărârea de a crea Televiziunea Română fusese deja luată… Și observăm că televizoarelor li se spunea „aparate“ și „ecrane“…

O zi mai târziu, pe 7 august 1955, apare în „România liberă“ un scurt reportaj de la stația experimentală, care începea cu propoziția: „Ieri am avut prilejul să fiu telespectator“, urmată de o explicație de uz și de sens al termenului: „Noțiunea de telespectator a fost rar întâlnită până în prezent în vocabularul nostru dar – desigur – nu peste mult timp ea va căpăta o largă circulație. Sub acest nume, amatorul posturilor de televiziune are posibilitatea să vizioneze pe micul ecran al aparatului de radio crâmpeie din viața cotidiană…“. Autorul articolului, D. Tabacu, folosește așadar două cuvinte noi, „telespectator“ și „micul ecran“, dar televizorului continuă să-i spună „aparat de televiziune“, „aparat de recepție“ sau chiar… „aparat de radio“. Mai găsim în articol și alți termeni din sfera semantică a televiziunii: „studio“, „mașini de reportaj“.

Articolul lui D. Tabacu reușește să treacă de fadoarea presei comuniste, aducând puțină culoare omenească: „De lucru s-au apucat acum un an de zile. La început lucrau în orele lor libere. Apoi s-au dedicat efectiv acestei munci. Fără îndoială, treaba n-a fost ușoară. Într-un timp se cam poticniseră. Anul acesta, prin ianuarie, deși aparatajul de imagini era montat, totuși pe ecran nu apărea nimic. Nu știau cum să-i mai dea de rost. Până când într-o bună zi umbra unui deget, aflat întâmplător în fața celulei fotoelectrice s-a proiectat pe micul ecran. Atunci entuziasmul a fost de nedescris. Izbândiseră! Ce se întâmplase? Celula fotoelectrică fusese montată greșit și atunci când a fost pusă în poziția ei justă, imaginea a apărut.”

Despre prima transmisie experimentală de televiziune, data viitoare…