Declinul marilor imperii antice/ de Stelian Țurlea

Cormac O’Brien

Declinul imperiilor

De la glorie la ruină

Editura Curtea veche

De-a lungul unei călătorii prin fascinantele istorii ale marilor civilizații antice, Declinul imperiilor răspunde unor întrebări importante: de ce s-au prăbușit marile imperii și ce s-a întâmplat cu civilizațiile de aur din trecutul îndepărtat? Declinul lor a fost brusc sau a avut loc treptat? Din cenușa lor s-au născut alte mari puteri sau dispariția lor a lăsat un gol ce a trebuit umplut treptat și dureros?
Autorul readuce la viață povestea a șaisprezece mari imperii (Egiptul faraonic, civilizația minoiană, hitiții, Asiria, Noul Babilon, civilizația Kush, Persia ahemenidă, Atena, Macedonia, Cartagina, seleucizii, China dinastiei Han, parții, Roma, Persia Sasanidă, mayașii), prezentând informații detaliate și precis documentate despre nașterea lor, realizări, conducere, clasele sociale și marile bătălii de al căror rezultat depindea soarta a milioane de oameni. De la egipteni, minoici și babilonieni la parți, mayași și romani, cartea ne oferă o imagine originală și plină de culoare a trecutului îndepărtat. Traducere din limba engleză de Daniela-Georgiana Arșinel și Ruxandra Apetrei.

Ștefan Racovitză

Scene din viața unui dușman de clasă

Editura Curtea veche

Născut în 1936, într-o familie românească veche de cinci secole, între membrii căreia s-au aflat boieri și domni pământeni, Ștefan Racovitză a avut domiciliul forțat la Câmpulung Muscel, între 1949 și 1954, a intrat apoi la Facultatea de Biologie a Universității din București, dar a fost exmatriculat în anul V pentru origine socială nesănătoasă și trimis la munca de jos. A terminat totuși facultatea câțiva ani mai târziu, ajungând profesor secundar, apoi geobotanist. În 1978 a părăsit țara și a obținut statut de refugiat politic în Elveția, unde s-a ocupat de științele educației și a fost aproape două decenii responsabil de apariția “Căminului românesc”, publicație trimestrială a românilor din Elveția. În 2005 a publicat o culegere de articole cu titlul “Cu mâinle pe cap”. În cartea de față, Ștefan Racovitză scrie despre familia și destinul său, despre persecuțiile luptei de clasă și despre fapte pe care socotește că nici el, nici noi nu trebuie să le uităm. “Spre deosebire de alții, soarta m-a ferit de închisoare, pe mine, nu și pe alți membri ai familiei mele. Nu am fost nici maltrat fizic. În rest, nu ne-a ocolit niciuna dintre binefacerile luptei de clasă – alungarea din casă cu o pătură, o pernă, un cearșaf, o lingură, o farfurie, o cană și un schimb de rufe de căciulă, domiciliul forțat în condiții locative execrabile, foamea, când nu era subnutriția, desele arestări și stagii prin închisorile timpului ale membrilor și prietenilor familiei, șomajul adulților rămași <<afară>> sau, preferabil totuși, utilizarea lor în munci fără raport cu calificările avute, umilirea și persecuțiile, marginalizarea socială și excluziunea, bararea accesului la școlile permițând intrarea în învățământul superior sau exmatricularea din universitate, unde ajunsesem, recunosc, oarecum prin efracție, ascunzând date dintr-o déjà încărcată autobiografie. Cu alte cuvinte, pentru acele vremuri, nimic altceva decât banalul.

Ce a fost mai puțin banal însă a fost pervertirea celor mai mulți dintre noi, cei tineri și foarte tineri, și mai târziu a tuturor generațiilor. Trăiam cu toții o autentică dedublare a personalității, un fel de duplicitate salvatoare. Era prețul integrității fizice, al supraviețuirii, plătit în detrimentul celei morale.

Acasă rareori cineva blestema comunismul în mod explicit. Ceea ce trăiam zilnic, noi, familia, rudele, prietenii și cunoscuții, pedagogic vorbind, ajungea să ne facă să ne evaluăm singuri condiția și contextul.

Viețile fracturate ale părinților, unchilor și bunicilor, uneori curmate brutal, alteori sleite pentru mulți ani după gratii – noul element al confortului imobiliar -, trecerea de la o viață normală, ai mei trăiau decent, dar nu mai mult, la o sărăcie lucie, când nu era mizerie sadea și discriminare permanentă, făceau mai mult și mai bine decât pedagogia explicită a adulților, de altfel complet defazați față de ce li se întâmpla. Dar asta am aflat-o mult mai târziu. “