Deimografia în proza românească/ de Marius Vasileanu

După ce a scris o excelentă și apreciată carte despre William Blake, criticul și istoricul literar Cătălin Ghiță revine cu un alt studiu de pionierat în cultura română: “Deimografia. Scenarii ale terorii în proza românească” (Institutul European, Iași, 2011).

Dar vocația criticului pentru literatura fantastică s-a manifestat încă de la debutul său editorial prin volumul: “Lumile lui Argus. O morfotipologie a poeziei vizionare” (Editura Paralela 45, Pitești, 2005). Optând curajos pentru nonconformism, Cătălin Ghiță, lector universitar doctor la Facultatea de Litere a Universității din Craiova, ne dăruiește, așa cum subliniază Ștefan Borbely, autorul “Cuvântului înainte”, un volum catalitic: “pornește de la o temă mare, despre care în exegeza românească a început să se vorbească abia după Revoluția din decembrie 1989, și se încadrează în seria istoriilor literare alternative, din categoria acelora care fac joncțiunea dintre literatură și istoria ideilor sau a mentalităților, ca plan complementar – nu contrast – față de obișnuința de a recepta textul doar ca pe un exponent al excelenței estetice și al “canonului” axiologic” (p.15). Aș adăuga la cele de mai sus că și anumite studii de fenomenologie a religiilor se intersectează natural cu domeniul amintit – fapt pentru care ne și interesează în mod special cartea de față.

Catalin Ghiță pornește de la terifiantul redescoperit în secolul luminilor, recurgând pentru început la o radiografie conceptuală. Autorul distinge astfel trei categorii de proză terifiantă: “Prima categorie include teroarea naturală, în care intriga și personajele sunt integrate sferei plauzibilului, anxietatea rezultând doar din combinațiile actanțiale insolite sau din stranietatea atmosferei. Clasa opusă acesteia implică teroarea supranaturală, în care intriga și personajele violează ab initio legile verosimilului, anxietatea fiind consecința directă a unor scenarii fantastice. Între cele două tipare, trebuie plasată teroarea de frontieră, care nu se înscrie nici pe traiectoria naturalului, nici pe cea a supranaturalului. Sub aceste auspicii incerte s-ar putea grupa acele episoade în care statutul ontologic al unor personaje rămâne puternic ambiguizat sau în care anumite fapte, relevante în ordinea discursului, pot fi recuperate de către protagonist/protagoniști atât din unghiul realului, cât și din perspectiva fantasticului” (p.39).

După ce face o schiță a evoluției modelului de teroare în diacronie în literatura universală, revenind la plaiurile autohtone, Cătălin Ghiță sesizează defazările și sincronizările existente în literatura română, apoi purcede la analiza câtorva opere semnificative. Autorul identifică – cine s-ar fi așteptat? – “prefigurări” în “Letopisețul Țării Moldovei” de Miron Costin și-și urmărește mai departe cu tenacitate nemțească schema de lucru descrisă anterior. Da, literatura cronicarilor este generoasă inclusiv în astfel de informații, privită dinspre lumea de azi: “Cu unu anu mainte de ce s-au rădicat Hmil hatmanu căzăcescu asupra leșilor, aproape de secere, eram pre atuncea la școală, la Baru, în Podoliia, pre cale fiindu de la sat spre oraș. Numai ce vâdzum despre amiadzăzi unu nuor, cum să rădică deoparte de ceriu un nour sau o negură (…). Ne-am gândit că vine o furtună cu ploaie, deodată, pănă ne-am timpinat cu nuorul cel de lăcuste, cum vine o oaste stol”. Măiestria zugrăvelii lui Miron Costin, ca și cum ar fi un scenariu scris special pentru următorul film al lui Alfred Hitchcock, este în perspectiva lui Cătălin Ghiță “calamitatea, telescopată cu dibăcie, pare desprinsă fie din semnele veterotestamentare, prefigurând a opta pedeapsă a faraonului și a supușilor săi egipteni, fie din cele neotestamentare, anunțând chinurile necredincioșilor la sfârșitul timpurilor” (p.104).

Teroarea naturală este studiată apoi de Cătălin Ghiță în “Alexandru Lăpușneanul” (Negruzzi) și “O făclie de Paște” (Caragiale). Prima operă este încadrată sadismului istoric, cea de-a doua naturalismului visceral. O a treia operă, “La vulturi” (Galaction) ar corespunde unui alt, binecunoscut, tipar: evadarea eșuată. Teroarea de frontieră (între natural și supranatural) este ilustrată de alte trei exemple, generos analizate: “În vreme de război” (Caragiale) care oglindește deformarea psihologică, “Frigul” (Gib I. Mihăescu) ca metamorfoze ale obsesivului și, ceea ce autorul numește “thanaticul vindicativ” identificat în “Îmbrățișarea mortului” (Alexandru Philippide). În fine, teroarea supranaturală, temă regăsită și de această dată în literatura română prin opere precum “Moara lui Călifar” (Galaction), maleficul suicidar, “Aranka, știma lacurilor” (Cezar Petrescu), goticul redimensionat, și, desigur, “Domnișoara Cristina” (Eliade) arondată erosului vampiric. În fine, ajuns la literatura contemporană, Cătălin Ghiță analizează un singur autor deocamdată, Mircea Cărtărescu (“Orbitor”), fiind încredințat că terenul este virgin și, poate, pregătindu-ne cel puțin încă o carte.

Pe de altă parte, autorul este convins, și notează acest lucru, că studiul său ar putea îngloba deimografia prezentă în poezia românească. Sau, o altă temă pe care o sugerează cu aceeași generozitate: care este interacținea cu arhitectura, în ce măsură literatura de teroare a influențat ridicarea unor “monumente și, corelativ, cum au modificat clădirile respective background-ul prozelor terifiante mai recente” (p.191). În acest context, aș adăuga că, nu cred să fi fost analizat, de pildă, până astăzi – mă refer la un studiu, precum cel de față, onest intelectual și spiritual, dar, totodată, științific – castelul ridicat de Hasdeu după moartea Iuliei…

Onestitatea, acribia și talentul lui Cătălin Ghiță sunt talanții care trebuiau să se manifeste inclusiv prin această contribuție de indubitabilă greutate pentru cultura română. Căci cartea nu este nicidecum o abordare facilă, la modă, ci, dincolo de motivațiile științifice, pornește de la o trăire auctorială pe care criticul nu evită să o mărturisească cu eleganță și dezarmantă sinceritate: “Misterul rezidă în teama de întuneric pe care am simțit-o în copilărie. Era o stare irațională, paralizantă și, desigur, jenantă pentru un băiat care, la zece ani, se pregătea să înfrunte un univers viril, populat de eroi maturi, puternici și curajoși, astfel că, pentru exorcizarea acestei frici, am fost silit să mă mobilizez exemplar, prin lecturarea de cărți și prin vizionarea de filme terifiante. Paradoxal, cotele înalte ale suspansului narativ și vizual nu numai că au eliminat orice urmă de nyctofobie, dar au sădit semințele plăcerii estetice în solul atât de puțin promițător al tenebrelor” (p. 190).

Lecturându-l pe Cătălin Ghiță în această nouă carte mi-am amintit că românul practică exorcizarea tenebrelor prin umor. Dracii sunt zugrăviți precum niște măscărici puși pe tot soiul de giumbușlucuri (ale răului) în marea frescă a Judecății de Apoi de la Voroneț, Creangă se folosește de Ivan Turbincă care ne face să râdem copios de cel necurat etc. Nu spun întâmplător acest lucru pentru că regăsesc în volumul de față un autor care scrie cu umor despre o temă nu tocmai comodă. Dovedind adică inteligență spirituală.