Departamentul prostituției (I)/ de V.T. Morogan

Construcția înaltă din sticlă și aluminiu strălucea în lumina puternică a amiezii, profilându-se ca o săgeată argintie pe cerul albastru, fără urmă de nor. În această clădire cu o arhitectură străină locului, situată pe strada Avenue Tadla, stradă care despărțea Cartierul Agdal de pădurea Hilton, la etajul 17, se afla Biroul Antiterorism din Rabat al Interpolului.

Doi bărbați priveau concentrat o hartă electronică, proiectată pe un ecran care acoperea un perete întreg.

– S-au despărțit, a spus unul dintre bărbați cu glas precipitat. A părăsit Piața Zayan. A ieșit din Medină și traversează acum strada Istiglal, a continuat acesta să-și informeze colegul.

– Se duce în zona comercială Bin Al Aswar, a comentat celălalt bărbat. Ar fi un loc potrivit, dar din păcate nu i-am trimis încă fotografia omului nostru. Am calculat greșit. Am crezut că se va duce în port să-și recupereze mașina din parcare. Merde!

– Nu te enerva. Va trebui să se întoarcă la mașină. Cel puțin așa sper …

– Îi trimit chiar acum fotografia lui Nabil.

Cei doi bărbați au continuat să urmărească concentrați punctul luminos, de culoare oranj, care se deplasa lent, fără grabă pe harta de pe perete. După un timp, destul de îndelungat, primul bărbat a exclamat:

– Idiotul se plimbă!

– Mă întreb cum de nu-i este cald, a spus celălalt. La Essaouira, au fost anunțate 37 de grade astăzi. Uite! S-a plictisit. Vezi? Trece pe lângă palatul Desdemona. Sunt sigur că se duce în port. A ajuns în Piața Moulay Hassan. Iar a încetinit. Poate că vrea să mănânce … Nu este un loc bun pentru noi. Prea puțină lume. Să-l ia dracul de american! Tânjește precis după un hamburger! Se simte dezrădăcinat …

Cei doi au continuat să supravegheze harta cu un aer iritat întipărit pe față. Punctul luminos nu se grăbea. Trena. Se mișca puțin, apoi se oprea și încă puțin și se oprea. Brusc, s-a deplasat înafara Medinei și a continuat să se miște, ceva mai rapid acum, de-a lungul străzii care ducea în port. A ajuns în apropierea locului denumit pe hartă La Grilladerie Poissons și a inceput din nou să se deplaseze cu încetinitorul. Cei doi au oftat ușurați când, pe neașteptate, punctul luminos s-a oprit. Au așteptat câteva minute, apoi cel de al doilea bărbat a exclamat:

– Dobitocul! I s-a făcut poftă de pește. Acum, e al nostru! Nu se putea un loc mai bun, a adăugat și și-a frecat mâinile încântat.

*

Era cald chiar și aici, pe malul oceanului. Tânărul blond, cu părul tuns ca peria și aspect american, se alătură gloatei de turiști supraalimentați care se înghesuiau în fața restaurantelor cu pește proaspăt la grătar. Hărmălaia era de nedescris și totuși se auzea vuietul surd al oceanului, iar izbitura puternică a valului care lovea ritmic țărmul făcea ca vacarmul de pe chei să pară derizoriu. “Ce să mănânc?” s-a întrebat tânărul blond, prins între câțiva nemți corpolenți și trăgând cu coada ochiului la ceea ce se afla în farfuriile celor așezați la mese. Înainta cu greu. Transpira abundent. Mirosul de pește prăjit îl ațâța.

– You are american … American?

– Yes, but …

– Please, come with me! Facem un preț special pentru domnul. Poftiți! Am o masă specială pentru dumneavoastră, cu vedere la ocean. Please, come with me, turui chelnerul marocan și îl apucă cu putere de mână. Avem bere Heineken, dar poate doriți un Budweiser american, foarte rece, poftiți, continuă vioi, dar politicos, marocanul, trăgându-l după el printre mese. Îl așeză la o masă de o persoană.

– Este o masă specială, a repetat el și a râs scurt. Vă fac un preț special, a adăugat. Avem … totul proaspăt și o bere rece, desigur. Imediat. Cotletele de rechin sunt excelente!

Chelnerul mic, slab, negricios, cu ochi pătrunzători așteptă respectos comanda.

– Hamsii la grătar și o porție de creveți cu multă lămâie. Și o bere rece.

– Un Heineken ca gheața, a decis marocanul și a dispărut.

Berea era într-adevăr rece. A băut cu plăcere. Dinspre moschee se auzea rugăciunea de prânz. “La dracul!” și-a spus tânărul. Îi era foame și farfuria cu pește întârzia. “La dracul!” a repetat el în gând, privind indiferent fațada elegantă a hotelului Sofitel. Clădirea foarte mare, construită în cea mai bună tradiție a stilului arab, părea nelocuită. Nici o mișcare. Promenada din fața hotelului era de asemenea pustie. La fel și plaja cu nisip gălbui-roșcat. “Ce dracu fac acolo marocanii ăia? Chinuiesc degeaba cămila aia uriașă și caii. Nu este nici un turist pe plajă” și-a spus tânărul, înfulecând cu poftă hamsiile crocante, presărate cu sare grunjoasă, care tocmai sosiseră.

A mai cerut o bere. Și-a întors privirea spre portul de pescuit. Bărcile de diferite dimensiuni, vopsite în albastru, roșu, ocru, savant decolorate de apa mării și de soare, păreau din alte vremuri. Marocani iuți, tăcuți, pregăteau năvoadele. Agoniseala muncii lor era expusă pe mese lungi, de lemn, în fața dughenelor pieței de pește. Pești de toate mărimile și culorile, țipari uriași, ca niște șerpi fantastici cu cap de știucă, caracatițe mișcându-și spasmodic tentaculele, lăzi cu scoici de culoare albăstruie. Din când în când, vânzătorii aruncau câte un pește mărunt pe caldarâm, spre bucuria pescărușilor care se roteau încontinuu în aer, scoțând țipete stridente. Pisici, de diverse culori și mărimi, așteptau răbdătoare sub mese câte o bucățică bună. Tânărul blond a mai comandat o bere. Transpira, dar se simțea mulțumit. “Desigur că nu este lume pe plajă. Mai toți sunt doar în trecere pe aici, pentru câteva ore. Vin de la Marrakech sau de la Agadir și se întorc seara înapoi,” a comentat el în gând.

A plătit consumația și s-a ridicat de la masă. Se simțea amețit. Transpira abundent. Lumea continua să se înghesuie în fața restaurantelor, în spațiul îngust delimitat de balustrada de fier. Moleșit, s-a amestecat în mulțime. Înainta cu greu, încercând să-și croiască drum spre ieșire. Privirea i-a fost atrasă de chipul ars de soare al unui bărbat tânăr care contrasta izbitor cu fețele spălăcite, roșcate, cu ochi decolorați, ale turiștilor germanici. Nu semăna nici cu chelnerii marocani. Era totuși un arab cu părul negru, cu sprâncenele frumos arcuite deasupra ochilor întunecați, cu gene lungi și privire intensă. Avea pielea de culoarea aramei și era înalt, mlădios.

Bărbatul înainta spre el zâmbind, fără a-și mișca prea mult buzele frumos desenate. Îl privea insistent. Tânărul blond s-a smucit ca hipnotizat înspre acesta, încercând să scape din menghinea umană în care era prins. Arabul continua să se apropie. Continua să-i zâmbească. A întredeschis buzele și l-a privit parcă și mai intens. Era acum aproape lipit de tânărul cel blond. A strecurat mâna în buzunarul pantalonului și a scos din tocul de piele cuțitul cu lamă scurtă. Și-a umezit buzele, privirea i s-a întunecat. Tânărul cu aspect american a simțit o durere cumplită, fulgerătoare în mijlocul pieptului. Nu a scos nici un sunet. Ceva fierbinte i s-a prelins pe corpul transpirat. “Sânge” și-a spus în gând și ochii i s-au închis. A rămas în picioare, imobilizat între trei turiști care discutau aprins cu un chelner. Apoi, masa umană s-a mișcat, iar el s-a prăbușit pe trotuar. O baltă de sânge se forma treptat sub trupul de pe asfalt. Cineva a călcat pe mâna celui căzut.

– Meine Herren, omul acesta are nevoie de ajutor! a strigat o femeie blondă, atletică, fără a-și pierde cumpătul. Este nevoie de o ambulanță!

Lumea se îmbulzea în jurul corpului inert.

– Poliția! Este mort! Poliția!

Tânărul arab se îndepărtă zâmbind. Nici măcar nu întoarse capul înapoi. A traversat piața și a intrat în Medină, dispărând în liniștea hotelului Al-Madina. În curtea interioară, s-a oprit lângă fântâna arteziană. Susurul liniștitor al apei îi provoca plăcere. A zâmbit mulțumit.

*

La ora 13,11 punctul portocaliu a început să se miște pe harta electronică proiectată pe perete. În aceeași clipă, punctul roșu, staționat în apropiere, a început să se miște în direcție opusă. Acum se deplasau încet, unul în întâmpinarea celuilalt. Cei doi bărbați priveau încordați harta pe care punctele luminoase se apropiau ca într-un film derulat cu încetinitorul. La 13 și 14 minute, cele două puncte s-au contopit. Unul din bărbați a scos un țipăt înăbușit. Punctul portocaliu a rămas pe loc, în timp ce punctul roșu se deplasa acum, ceva mai repede, într-o direcție aproape perpendiculară.

– Asta a fost! a exclamat bărbatul, ștergându-și sudoarea rece care-i acoperise fruntea. Ce înseamnă viața? a întrebat cu glas șoptit. Nimic, a dat tot el răspunsul.

Celălalt bărbat nu a scos nici un cuvânt. A continuat să privească cu ochii larg deschiși punctul portocaliu care continua să nu se miște și pe cel roșu care se deplasa din ce în ce mai repede. După câteva minute, poate că cinci, și-a dezlipit privirea de pe ecran și a spus:

– A ajuns la Al-Madina. Cred că totul s-a terminat.

Cei doi au continuat să privească harta un timp. Ambele puncte se aflau în repaos acum.

– În câteva minute putem să raportăm la Bou-Azzer îndeplinirea cu succes a misiunii, a spus bărbatul și s-a întors cu spatele la perete.

– Oare de ce au vrut să-l lichideze? a întrebat celălalt cu voce moale, parcă abia trezit dintr-un somn adânc.

– Nu știu și nici nu-mi place să speculez. Ordinele trebuiesc executate. Atât și nimic mai mult. Nabil e rutinat. Sunt sigur că americanul a murit fără ca măcar să priceapă ce i se întâmplă. Te simți mai bine dacă știi asta?

Din volumul în pregătire la Crime Scene Publishing