Descendenții/ de Kaui Hart Hemmings

Bestseller internațional vândut în peste douăzeci și cinci de țări. În 2007, romanul Descendenții a câștigat Elle Magazine’s Readers’ Prize (SUA). A fost New York Times Book Review Editors’ Choice în 2008. În 2011, romanul a fost ecranizat într-un film de mare succes, în regia lui Alexander Payne și cu George Clooney în rolul principal, care a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat.

Narat într-un stil curajos, puternic, uneori de un umor irezistibil, Descendenții e un roman despre o familie neconvențională obligată de împrejurări dramatice să se reunească spre a-și recupera propria moștenire și identitate.

Matthew King e un avocat bogat din Honolulu, a cărui soție, Joanie, a suferit un accident în timpul unei curse de bărci cu motor și se află în comă. Mai mult, Matt află că soția lui îl înșela și era pe punctul de a-i cere divorțul, iar medicii hotărăsc să o deconecteze de la aparate pe Joanie, conform cererii din testamentul acesteia. Tatăl lui Alex, o adolescentă rebelă, care are probleme cu alcoolul și drogurile, și al lui Scottie, aflată la vârsta tuturor întrebărilor, Matt se confruntă cu o criză existențială fără precedent și își dă seama că lui îi revine responsabilitatea de a-i proteja pe ceilalți membri ai familiei. Forțați de împrejurări să pornească în căutarea iubitului lui Joanie, Matt, Scott și Alex fac o călătorie fabuloasă, care îi reapropie și îi pune în fața unor adevăruri surprinzătoare.

Kaui Hart Hemmings s-a născut în Hawaii și a studiat la Colorado College. Este autoarea unui volum de proză scurtă bine primit de critică, House of Thieves. Povestirile ei au apărut în publicații precum în Zoetrope, Best American New Voices și Best American Nonrequired Reading. Notorietatea internațională și-a câștigat-o cu romanul Descendenții (The Descendants), publicat în 2007. De asemenea, a scris scenariile unor filme precum Shelly Fisher (1999) și Breaking Waves (2011).

8

O las pe Scottie să se uite în continuare la televizor. Încerc să-mi păstrez calmul și să tac, dar sunt mult prea nervos. Tot sper că-i va spune ceva lui Joanie. În cele din urmă, deschid discuția.

– Ziceai că ai ceva să-i spui mamei tale. Vreau s-o faci acum. Poți? Acum, că a plecat Allison? Te ajută, să știi. O va ajuta și pe mama.

Se uită înspre pat.

– Hai să încercăm mai întâi cu tine.

– Bine. Haide, ascult.

– Nu aici, spune ea, mutându-și privirea de la mine la Joanie. Înclină din cap arătând spre hol.

Mă ridic și încerc să nu par dezamăgit. A fost bine în prima săptămână a lui Joanie în spital și mă întreb ce s-a schimbat sau ce-i trece prin minte. Doctorul spune că e ceva normal – e neliniștitor să vorbești cu cineva care nu-ți răspunde, mai ales cu un părinte -, dar în cazul lui Scottie lucrurile stau altfel. E ca și cum i-ar fi rușine de viața ei. Se gândește că dacă vorbește cu mama ei, ar trebui să aibă ceva grozav de povestit. Întotdeauna o îndemn să vorbească despre școală, dar Scottie susține că asta e ceva plictisitor și că n-ar vrea ca mama ei să creadă despre ea că e un căscat ambulant.

Ieșim pe hol.

– În regulă. Astăzi e ziua cea mare. Vei vorbi cu mama.

– Cred că am o poveste bunicică. Se ridică pe vârfuri și-și întinde mâinile în aer astfel încât să formeze un “O”. Își leagănă un picior înainte și-napoi. Ia lecții de balet pentru că asta obișnuia să facă sora ei, dar nu are nici grația și nici stilul lui Alex. Un sabot îi cade cu zgomot pe podea. Tranc! Se uită în pământ și-apoi în sus la mine.

– Potolește-te. Spune-mi povestea.

– În regulă, zice ea. Fă-te că ești mama. Închide ochii și nu te mișca.

Închid ochii.

– Bună, mamă, începe ea.

Dau să spun și eu “bună”, dar îmi iau seama la timp. Nu zic nimic.

– Ieri am explorat de una singură reciful de corali din fața plajei publice. Am tone de prieteni. Prietena mea cea mai bună este Reina Burke, dar am simțit nevoia să fiu singură.

Deschid ochii atunci când aud “Reina Burke”, apoi îi închid repede la loc și ascult povestea mai departe.

– Și mai e și tipul ăsta foarte mișto care lucrează la ghereta de pe plajă. Și Reina îl place. Are niște ochi de girafă. Așa că m-am dus să explorez reciful chiar în fața gheretei lui. Era în timpul refluxului. Erau o mulțime de lucruri de văzut. Într-un loc, coralii erau foarte închiși la culoare, dar apoi m-am uitat mai de-aproape și nu erau corali. Era un țipar. O anghilă Moray. Era să mor pe loc. Erau milioane de arici de mare și câțiva castraveți de mare. Chiar am ridicat unul și l-am strâns așa cum mi-ai arătat tu odată.

– Așa, Scottie, foarte bine. Hai să ne întoarcem înăuntru. Mamei o să-i placă povestea asta la nebunie.

– N-am terminat.

Închid ochii. Aș vrea să mă pot întinde. Chestia asta e chiar plăcută.

– Așa că stăteam acolo pe vine deasupra recifului, când mi-am pierdut echilibrul și-am căzut pe spate. Am pus mâinile jos și una din ele a nimerit pe un arici de mare, care m-a înțepat. Mâna mea arăta ca o pernuță de ace. Mă durea rău de tot, dar n-am murit. Am supraviețuit. M-am ridicat iar.

O apuc de mâini și i le ridic la nivelul ochilor mei. Rădăcinile țepilor aricilor se văd înăuntru, întinse sub pielea palmei ei stângi. Arată ca niște stele de mare negre, micuțe, care au de gând să-și facă un cămin din mâna ei, pentru totdeauna. Observ alte și alte stele pe vârfurile degetelor ei.

– De ce nu mi-ai spus că te-ai rănit? De ce n-ai zis nimic? Esther știe de treaba asta?

– N-am nimic, șoptește ea, ca și cum mama ei ar fi aici și n-ar vrea să fie auzită. M-am descurcat. N-am căzut cu-adevărat.

– Cum adică? Astea sunt urme de stilou?

– Da?

Mă uit și mai atent. Apăs pe urmele din palma ei.

– Au, zice ea, și-și trage mâna. Nu sunt urme de stilou. Sunt adevărate.

– De ce-ai mințit adineauri?

– Nu știu, spune ea. N-am mințit așa de rău. N-am căzut pe bune.

– Deci ariciul de mare a sărit pur și simplu în sus și te-a atacat?

– Nu, răspunde ea.

– Atunci?

– Am dat cu palma în el. Dar nu-i zic mamei partea asta.

– Cum? Cum adică ai dat cu palma în el? Scottie, răspunde-mi. Reina are ceva de-a face cu toate astea?

E surprinsă și pare să se teamă de furia mea.

– Voiam să am o poveste bună. Își întinde un picior în față și-și lasă capul într-o parte.

– Nu face mutra asta drăgălașă, zic. Nu ține în momentul ăsta.

Își retrage piciorul.

– Nu te-a durut? Îmi imaginez acele expandându-se, sângele, sarea din răni. Asta e ceva psihotic, mă simt tentat să spun. E ceva în neregulă.

– N-a durut așa de tare.

– Îndrugi verzi și uscate, Scottie. Doare ca dracu’. Sunt fără cuvinte în momentul de față. Total la pământ. Esther unde era ?

– Vrei să auzi și restul poveștii? întreabă ea.

Îmi înfig unghiile scurte în palmă doar ca să simt puțin din înțepătura pe care trebuie s-o fi simțit și ea. Dau din cap.

– Așa cred.

– În regulă. Fă-te că ești mama. N-ai voie să mă întrerupi.

– Nu pot să cred că ți-ai făcut așa ceva cu mâna ta. Ce te-a făcut să…

– N-ai voie să vorbești! Nu mai spune nici un cuvânt, altfel n-o să auzi și restul.

Scottie continuă să-și spună istoria, care are toate elementele unei povești bune: imagini puternice, crize, mistere, violență. Îmi povestește despre acele care i-au rămas înfipte în mână, apoi despre cum s-a urcat din nou pe digul din stânci, ca un crab cu un clește lipsă. Înainte de-a se întoarce pe țărm, Scottie s-a uitat în larul mării, urmărind înotătorii care dădeau ocol catamaranelor. Spune că cei care purtau căști de baie albe arătau ca niște geamanduri rătăcite.

N-o cred. Sunt sigur că nu s-a oprit ca să se uite la ocean. Probabil că a alergat imediat la Esther sau la doctorul clubului. Acum inventează detaliile, stabilește decorul, țese o poveste mai interesantă pentru mama ei. Alexandra a trebuit să facă același lucru – să se distrugă ca să capete un pic de atenție din partea lui Joanie. Sau poate ca să abată puțin atenția de la Joanie. Bănuiesc că Scottie înțelege ce trebuie făcut.

– Datorită instrucțiunilor plictisitoare ale lui tata despre ocean, știam că ce aveam eu în mână erau mai mult oase ascuțite decât ace – plăcuțe calcifiate, pe care oțetul le poate dizolva.

Zâmbesc. Ce fată isteață.

– Tata, nu e plictisitor, nu?

– “Plictisitor” nu e cuvântul pe care l-aș folosi. “Plictisitor” e ultimul lucru la care m-aș gândi.

– Bine. Tu joci rolul mamei, așa că taci. Apoi, mamă, m-am gândit întâi să mă duc la centrul de prim ajutor al clubului.

– Ce fată isteață!

– Șșt, spune ea. În schimb, m-am dus la băiatul ăla drăguț și l-am rugat să facă pipi pe mâna mea.

– Pardon?

– Da, mamă. Chiar așa i-am spus. “Scuză-mă”, i-am zis. I-am spus că m-am rănit. El a zis: “Aaa, ooo. Ești în regulă? “, de parcă aș fi fost un copil de opt ani.

– Stai așa, zic. Oprește-te. Eu nu sunt maică-ta.

– El n-a înțeles, continuă Scottie, așa că mi-am așezat mâna pe tejghea.

– Scottie ! Am zis să te oprești. Ce se-ntâmplă aici? Minți? Spune-mi că ai născocit chestia asta. Spune-mi că ești o domnișoară uimitoare, creativă și cu multă imaginație și că ai inventat toată povestea asta.

Am citit că unii copii încep să mintă mult în jurul vârstei ăsteia. Ar trebui să-i spun copilului meu că minciuna îi poate răni pe oameni.

– Ascultă, zic. Ăsta e un basm pe cinste. O să i-l spunem și mamei, dar acum, între noi doi, zi-mi sincer, toate astea sunt adevărate?

– Da, zice ea și, din nefericire, o cred. Nu spun nimic. Dau doar din cap.

Scottie continuă, întâi cu prudență, însă apoi se aruncă din nou în povestea ei dezastruoasă.

– A înjurat ca un maniac. N-o să-ți repet ce-a spus, după care mi-a zis să mă duc la spital. “Sau ești cumva membră a clubului ăluia?” m-a întrebat. Mi-a zis că mă duce acolo, ceea ce a fost foarte amabil din partea lui. A ieșit prin spatele gheretei și eu am ocolit-o ca să-l întâlnesc. I-am spus ce trebuia să facă, ce anume ar fi făcut țepii să iasă și el a clipit de o mie de ori și-a scos și mai multe înjurături, în tot felul de combinații. Avea o scamă sau ceva în ochi și mai că am dat să i-o scot. Se tot uita în jur după ajutor, dar nu eram decât noi doi și eu i-am repetat ce avea de făcut – știi tu. Pipi. Însă el a zis că a văzut o scenă în serialul Baywatch, în care un salvamar sugea otravă de pe interiorul coapsei unei femei. “Numai că pe urmă au apucat-o convulsiile”, mi-a spus. “Se zvârcolea toată pe nisip!”

Din felul în care Scottie îi imită vocea pare un analfabet.

– “Nu sunt pregătit pentru așa ceva”, îi tot dădea el înainte. “Eu doar vând loțiune de plajă și în nici un caz n-o să fac pipi pe mâna ta”, dar apoi i-am zis ceea ce tu, mamă, îi zici mereu lui tata atunci când vrei să facă ceva ce el nu vrea. I-am zis: “Nu mai fi așa un fătălău!”, și a mers. Mi-a zis să nu mă uit și mi-a cerut să-i spun ceva sau să fluier.

– Nu pot să mai ascult povestea asta, zic.

– Aproape-am terminat, se vaită Scottie. Așa. Ca să-i distrag atenția în timp ce făcea pipi, i-am vorbit despre cursele tale de ambarcațiuni, dar i-am zis că nu ești cu fetele și i-am mai zis și că ai fost manechin, dar că nu ești deloc mironosiță, și că toți tipii de la club sunt îndrăgostiți de tine, dar că tu nu-l iubești decât pe tata.

– Scottie, zic, trebuie să mă duc la toaletă.

– Bine, spune ea. Am terminat povestea. Nu-i așa că e foarte comică? E cumva prea lungă?

Mă simt rău. Trebuie să rămân puțin singur.

– E bună. E grozavă. Du-te și spune-i și mamei ce mi-ai spus mie. Du-te și vorbește cu ea. Oricum nu poate să te audă, gândesc. Sau cel puțin așa sper.

Străbat holul, dorindu-mi să intervină cineva și să mă îndrume. Scottie n-ar trebui să fie nevoită să creeze dramele astea. N-ar trebui să fie rănită. N-ar trebui ca nu știu cine să facă pipi pe ea și chestia tare e că Joanie ar crede cu-adevărat că povestea e foarte comică. Mă gândesc la ea, cum era atunci când ieșeam împreună. Adora să creeze drame care să implice durere, bărbați, sex. “Gata, s-a terminat între noi”, spunea ea deseori. “Nu pot să stau acasă în fiecare seară și să mă joc de-a oamenii mari. Cred că ar trebui să ne vedem și cu alții.” N-a făcut asta niciodată. A rămas lângă mine, fericită într-un moment, în criză și suferind în următorul, dar nu a plecat niciodată. Mă întreb de ce n-a plecat, pur și simplu.

Fragment din Descendenții de Kaui Hart Hemmings, în pregătire la Editura Humanitas fiction. Colecția “Raftul Denisei” coordonată de Denisa Comănescu. Traducere din engleză de Nadine Vlădescu