Despotul. Vladimir Putin și lupta pentru Rusia (I)/ de Angus Roxburgh

Sub conducerea lui Vladimir Putin, Rusia s-a dovedit a fi un partener problematic pentru Occident, departe de aliatul democrat la care mulți visau după căderea Uniunii Sovietice. În relațiile externe, Putin a folosit drept armă forța energetică a Rusiei, în timp ce în țară a luat măsuri drastice împotriva adversarilor, fiind ferm convins că viziunea lui este singura potrivită pentru viitorul țării.

Fostul corespondent pentru BBC Moscova, Angus Roxburgh, descrie această luptă dramatică pentru viitorul Rusiei sub conducerea lui Vladimir Putin – felul cum fostul agent KGB s-a transformat din reformator în autocrat, cum a căutat respectul Occidentului, provocând în schimb doar teama acestuia, cum a luat măsuri drastice împotriva rivalilor săi din țară și cum și-a creat un cult exagerat al personalității, fie salvând leoparzi ai zăpezilor sau călărind la bustul gol, fie adresând cuvinte tăioase publicului occidental. Bazându-se pe nenumărate interviuri luate în exclusivitate în Rusia, unde a și lucrat pentru o perioadă în calitate de consilier pentru relații publice al lui Putin, dar și în SUA și Europa, Roxburgh susține că Occidentul a ratat toate șansele de a scoate Rusia din îngheț, nereușind să-i înțeleagă temerile și aspirațiile apărute după căderea regimului comunist.

Britanicul Angus Roxburgh este un corespondent respectat și specializat pe problemele legate de Rusia. A fost corespondent extern la Moscova pentru Sunday Times la jumătatea anilor ’80 și corespondent BBC în timpul lui Elțîn. Este autorul volumelor The Second Russian Revolution și Pravda: Inside the Soviet Press Machine.

„[Scris] cu o imparțialitate și intuiție admirabilă… Despotul nu este doar o poveste politică, ci se bazează pe relațiile apropiate dintre autor și protagoniștii săi… Merită citit fiecare capitol în parte.“ – Mary Dejevsky, Independent

„Adevărata valoare a acestei cărți stă în efortul minuțios și empatic [al lui Roxburgh] de a înțelege felul în care dl. Putin a ajuns la putere, de ce sunt atât de mulți ruși care îl mai susțin și astăzi, și cum abordarea Rusiei de către Occident l-a ajutat să-și consolideze puterea“. – Paul Starobin, Wall Street Journal

Introducere

Atunci când dai mâna cu Vladimir Putin aproape că nici nu mai bagi de seamă dacă strângerea este fermă sau lejeră. Ceea ce te tulbură este privirea lui. Își apleacă capul, îndreptându-și privirea în sus, către tine, și te fixează câteva secunde bune, ca și cum ar încerca să rețină fiecare detaliu sau poate doar să îți potrivească chipul cu vreo fotografie memorată mai devreme… Este o privire aspră, pătrunzătoare, care te subjugă cu totul.

„Liderul național“ al Rusiei nu se aseamănă cu niciun alt președinte sau premier din lume. La început, fostul spion KGB era oarecum reținut și stângaci, până când, în 1999, a fost propulsat pe neașteptate pe culmile politicii. Cu timpul, a devenit o persoană fără inhibiții, un despot și un narcisist care nu ratează nicio ocazie de a-și etala forța fizică în tot mai multe ședințe fotografice. Putin, campionul de judo, Putin la comanda unui avion de luptă, pentru ca după 2008, când a trecut din scaunul de președinte în cel de prim-ministru, să înceapă să invite echipele de filmare în expediții al cărui unic scop era crearea unei imagini de star de cinema. A fost filmat în timp ce atașa dispozitive de urmărire prin satelit urșilor polari, tigrilor, balenelor albe și leoparzilor zăpezilor. Camerele de televiziune l-au surprins în timp ce înota în stil „fluture“ într-un râu siberian rece ca gheața sau în timp ce călărea un cal pe culmile munților, la bustul gol și cu ochelari de soare cu lentile negre. A stins personal incendii devastatoare, a condus snowmobile, motociclete și mașini de Formula Unu, a mers la schi și scufundări, a jucat hochei pe gheață, și chiar a fredonat Blueberry Hill în engleză și a cântat la pian în public – fără să pară stânjenit de lipsa de talent pentru ambele activități. În august 2011, a avut grijă să aibă un cameraman în preajmă când a trebuit să se dezbrace la bustul gol în timpul unui control medical.

Ce alt lider din lume mai face așa ceva? Una este să își încordeze mușchii în politică, însă, în privința vanității, nimeni nu-l întrece pe Vladimir Putin.

În conversații este atent, combativ și uneori agresiv, mai ales când atinge subiecte delicate. Este extrem de bine-informat, dar și surprinzător de lipsit de cunoștințe în privința anumitor aspecte ale vieții occidentale. Este curtenitor, dar poate fi și grosolan. În calitatea sa de președinte și mai apoi de prim-ministru, a condus Rusia cu o mână fermă și aspră. În ultimii ani, a început să-și admonesteze miniștrii în public, creând o atmosferă apăsătoare printre subordonați, care se feresc să-l contrazică sau chiar să-și exprime vreo opinie, de teamă că ar fi posibil măcarsă i se opună. În plus, a creat un sistem ierarhizat de tip piramidal – „verticala puterii“ – care inspiră teamă și înăbușă orice spirit de inițiativă.

Rusia a devenit un stat care nu ține seama de drepturile poporului său: un stat în care șeful comisiei electorale susține că se ghidează după principiul conform căruia orice ar spune Putin trebuie să fie corect, și pe care președintele Parlamentului îl descrie ca nefiind un loc „pentru dezbateri“. Este vorba despre un stat în care cea mai importantă decizie, precum aceea legată de cine va fi președinte este luată în particular de către doi oameni, fără ca poporul să fie consultat în vreun fel. Așa s-a petrecut în septembrie 2011, atunci când protejatul și succesorul lui Putin la președinție, Dmitri Medvedev, a consimțit să se retragă din funcție după doar un singur mandat, permițându-i lui Putin să revină, în 2012, în scaunul de președinte pentru o perioadă potențială de încă 12 ani. Cei doi au recunoscut cu destul cinism ceea ce oamenii bănuiau deja, dar nu erau siguri, și anume că acest plan fusese pus la cale încă de la retragerea lui Putin din funcție, în 2008. Singurul rol al lui Medvedev la Kremlin a fost de a-i păstra locul cald lui Putin, pentru a putea rămâne la putere atâta timp cât dorește, respectând de formă (sau, mai bine zis, luând în derâdere) interdicția constituțională prin care un președinte nu are dreptul la mai mult de două mandate consecutive.

Însă Putin nu a fost așa de la început. În 2000, mulți lideri occidentali au întâmpinat cu bucurie abordarea lui inedită, dorința de a coopera și de a încerca să ajungă la un consens, Scopul acestei cărți este tocmai acela de a încerca să alcătuiască o cronică și să explice modul în care s-a schimbat totul: de ce a devenit Putin din ce în ce mai autoritar, cum a sfidat Occidentul și cum Occidentul l-a sfidat la rândul lui, cum niciuna dintre tabere nu a reușit să observe preocupările celeilalte, fapt ce a dus la escaladarea neîncrederii reciproce și a șanselor ratate. De o parte, se situează evenimentele la care au asistat americanii și Occidentul, și anume măsurile politice drastice luate în Rusia, războiul aprig din Cecenia și asasinarea anumitor jurnaliști, existența unui stat corupt condus de mafie și o stare tot mai mare de beligeranță, culminând cu invadarea Georgiei și cu războiul gazelor naturale împotriva Ucrainei. De cealaltă parte, se află punctul de vedere al Rusiei: rolul dominator al Americii asupra lumii, planurile de apărare antirachetă, invadarea Irakului, expansiunea NATO, gesturile de prietenie ale Rusiei rămase neîmpărtășite, senzația tot mai mare de amenințare cu o serie de revoluții pornite din Georgia și Ucraina, îndreptate contra Rusiei. Pe lângă toate acestea, mai există și lipsa totală de înțelegere a motivelor celuilalt: incapacitatea lui Putin de a vedea vreo legătură între măsurile represive din țară și reacția ostilă venită din afară, incapacitatea lui George W. Bush de a înțelege teama străveche a Rusiei de a fi încolțită sau revolta stârnită de acțiunile lui arogante în politica externă.

În momentul scrierii acestui volum, Putin rămâne cel mai popular om politic din Rusia, poate datorită gradului de stabilitate și respect de sine pe care le-a readus în viețile oamenilor, îmbunătățirii nivelului de trai din timpul guvernării sale, și în mare măsură mulțumită prețului mare al petrolului, care aduce nenumărate foloase Rusiei. Totuși, Putin nu a reușit să-și atingă multe dintre obiectivele declarate. Astfel, deși a urcat la putere promițând să anihileze terorismul, numărul atacurilor a crescut; nivelul de corupție a atins culmi nebănuite, fapt ce a dus la subminarea economiei. Sub conducerea sa, populația a scăzut drastic cu 2,2 milioane de persoane, iar investițiile străine au fost cu mult mai reduse, afectând astfel producția economică, prin comparație cu piețele rivale care se bucură de o dezvoltare rapidă, cazul Braziliei sau al Chinei. În ciuda încasărilor masive din energie înregistrate în ultimul deceniu, Rusia nu a reușit totuși să-și formeze o economie modernă și dinamică. Această carte înfățișează lupta pentru reformă din interiorul Rusiei, încercând să lămurească dacă Dmitri Medvedev a fost (așa cum părea adesea), în calitatea sa de președinte, un liberal frustrat sau doar un manechin bun de etalat în vitrină.

De obicei, politicienii tind să simplifice prea tare chestiuni complicate, mai ales dacă este în avantajul lor, iar acest lucru a fost valabil în ultimii ani, în ceea ce privește poate una dintre cele mai spinoase probleme politice internaționale – dreptul la autodeterminare al națiunilor mici. Kosovo, Cecenia, Osetia de Sud, Abhazia, Transnistria… S-au scris multe articole, din păcate adesea goale de conținut în graba de a explica, de regulă cu o convingere categorică, dacă independența dobândită de un stat mai mic constituie sau nu un precedent pentru celelalte. De obicei, „țara-mamă“ este cea care insistă că toate cazurile sunt unice (Rusia referitor la Cecenia, Georgia referitor la Osetia de Sud și Abhazia), în timp ce micile națiuni cer să fie tratate la fel ca acelea care și-au dobândit libertatea. Aceasta este o chestiune de importanță majoră pentru Rusia, un stat multinațional fără seamăn, unde coexistă zeci de naționalități, fiecare cu un grad mai mic sau mai mare de autonomie și în care Kremlinul are o teamă patologică de posibilitatea ca statul să se dezintegreze dacă oricare dintre aceste națiuni își dobândește independența.

Lucrarea de față este o incursiune în ceea ce s-a întâmplat în ultimul deceniu, de la războiul din Cecenia și haosul produs de incidentele teroriste petrecute în Rusia, la scurtul război dintre Rusia și Georgia din 2008. De regulă, niciuna dintre tabere nu are „dreptate“ în oricare dintre aceste conflicte și ar fi simplist să pretindem contrariul – la fel cum simplist ar fi să pretindem că decizia Occidentului de a recunoaște Kosovo și aceea a NATO de a include pe viitor Georgia și Ucraina nu au influențat în niciun fel relațiile dintre Rusia și statele vecine. Impresiile corecte sau greșite ale fiecărei tabere în parte legate de intențiile celeilalte joacă adesea un rol mult mai mare – și uneori chiar mai dăunător – decât realitatea efectivă.

Aceasta este a treia carte a mea despre Rusia și sunt conștient de aroganța de care aș putea da dovadă pretinzând că înțeleg, în calitatea mea de străin, acest stat extrem de complicat. Serghei Karaganov, expert de origine rusă pe probleme politice, scria despre „sentimentele de indignare și respingere pe care le simțim noi, rușii, când citim afirmații neplăcute despre țara noastră scrise de niște străini“. Există multe chestiuni neplăcute în lumea politică rusească din zilele noastre și merită să se scrie despre ele. Rusia este uneori cel mai mare dușman al său, văzând intenții rele acolo unde nu există și temându-se, mai degrabă, de răspândirea democrației, în loc să o întâmpine cu bucurie. Dar nici Occidentul nu reușește să înțeleagă mecanismele existente în Rusia sau să o trateze cu respectul cuvenit unui stat ce își dorește să facă parte din comunitatea internațională și nu să fie ostracizat.

*

*     *

Ideea de a scrie această carte a pornit, în parte, de la munca desfășurată în calitate de consultant-șef pentru un documentar BBC în patru părți, intitulat „Putin, Rusia și Occidentul“ și realizat de compania de producție Brook Lapping. Am adunat, așadar, pentru aceste episoade, sute de ore de interviuri luate unor oficiali de rang înalt nu numai în Rusia, ci și în SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, Ucraina și Georgia. Aceste interviuri inedite aruncă o lumină nouă asupra multora dintre evenimentele la care se face referire și stau la baza prezentei lucrări.

M-am mai inspirat, de asemenea, în special pentru Capitolul 9, și din experiențele personale rezultate în urma celor trei ani în care am fost consilier pe lângă purtătorul de cuvânt al președintelui Putin, Dmitri Peskov. În 2006, atunci când Kremlinul a hotărât să angajeze o companie de relații publice, Ketchum, din New York, și partenerul său, GPlus, cu sediul la Bruxelles, m-am văzut pus în situația de a face un ocol neașteptat de la cariera mea de jurnalist. Nici Ketchum și nici GPlus nu aveau niciun angajat care să aibă prea multe cunoștințe despre Rusia, așa că s-au trezit brusc că au nevoie de un om și mi-au oferit mie postul. După ce mă ocupasem timp de opt ani de Uniunea Europeană, ideea de a mă arunca din nou în chestiunile legate de Rusia mi s-a părut o provocare. La urma urmei, cea mai mare parte a carierei mele s-a desfășurat în jurul acestui stat: am studiat și predat limba rusă, am lucrat ca translator la Moscova și pentru Serviciul de Monitorizare al BBC, am fost corespondent la Moscova al publicației Sunday Times și ulterior al BBC.

A existat și un moment mai incitant din biografia mea care a făcut ca oferta să pară cu atât mai tentantă. În 1989, pe când Putin era spion KGB la Dresda, șefii săi m-au expulzat din Moscova ca răspuns la acțiunea expulzării spionilor sovietici de către Margaret Thatcher. Eram, pe atunci, corespondent al Sunday Times și am fost unul dintre cei trei jurnaliști și opt diplomați dați afară în ultimul mare scandal de spionaj din Războiul Rece. Ce ironie, așadar, să mă întorc la Moscova în calitate de consilier al lui Putin! Am acceptat propunerea și am devenit consultant în relații publice la Kremlin, cu sediul la Bruxelles, având sarcina să mă deplasez periodic la Moscova. Făceam parte dintr-o echipă internațională de circa 20-30 de oameni, dar eram singurul consultant cu normă întreagă. Am ajuns să-l cunosc foarte bine pe Peskov și echipa sa și, deși au ținut mereu garda sus, ajunsesem să fiu atât de apropiat de culoarele puterii, cât ar fi putut fi un străin în acei ani. Observațiile mele constituie baza multora dintre relatările despre perioada anilor 2006-2009.  

Principalul nostru obiectiv în calitate de consilieri de relații publice la Kremlin era să-i convingem să se deschidă în fața presei, bazându-ne pe premisa relativ evidentă conform căreia, cu cât vorbești mai mult, cu atât opiniile tale vor fi auzite. Clasa politică rusă s-a dovedit a fi deosebit de reticentă la această idee și a rămas așa mult timp după ce am părăsit domeniul relațiilor publice, întorcându-mă la jurnalism, fapt pe care l-am descoperit în timp ce lucram la seria de documentare pentru BBC. Era extraordinar de greu să-i conving pe politicienii ruși de rang înalt să acorde interviuri și câteva personaje-cheie chiar au refuzat cu desăvârșire. Alții au fost de acord, dar doar după ce ne-am lovit luni bune de subordonații lor extrem de refractari și cărora părea să le fie teamă până și să ne trimită cererea mai departe. Purtătoarea de cuvânt a președintelui Medvedev, Natalia Timakova, a refuzat din start chiar să discute cu noi. În mod ironic, fusese mai ușor să obțin acces la rangurile superioare ale Kremlinului în ultimii ani ai comunismului, pe când lucram la seria The Second Russian Revolution pentru BBC, decât acum. Sarcina noastră a devenit și mai grea pe măsură ce incertitudinile politice își făceau simțită prezența, în anul premergător alegerilor prezidențiale din 2012. Întreaga administrație era în așteptare, întrucât Putin și președintele său, Dmitri Medvedev, refuzau să dezvăluie care dintre ei va candida din nou la postul de președinte. Brusc, ne-am trezit că ne erau refuzate interviurile promise anterior. Devenise clar că politicienii și funcționarii erau precauți și nu îndrăzneau să-și riște pozițiile într-un climat atât de schimbător.

Cu toate acestea, am reușit să intervievăm mai bine de o sută de persoane, printre care șefi de guvern, miniștri de externe și consilieri importanți din opt țări diferite.

Din volumul în pregătire la Editura Litera