Despre adevărurile poeziei/ de Rodica Grigore

Juan Pablo Roa Delgado s-a născut în 1967, la Bogotá, în Columbia. A absolvit Facultatea de Litere în orașul natal (1992), după care s-a specializat în literatura portugheză la Universitatea din Lisabona (1993 – 1994). A publicat mai multe volume de poezie, dintre care amintim: Icaro (1989), Canción para la espera (1993), El basilisco (2007). Numeroase poeme i-au apărut în prestigioase reviste din Statele Unite ale Americii (Realidad Aparte, Mississippi Review), Columbia (Ulrika), Mexic (Armas y Letras, Alforja) și Spania (Turia, Quimera). S-a afirmat în calitate de editor de publicații culturale și, de asemenea, ca traducător din italiană și portugheză, transpunând în spaniolă versurile autorilor contemporani Amelia Roselli și Anna Maria Giancarli. Din anul 2000 s-a stabilit la Barcelona, unde lucrează ca editor, iar împreună cu Roberta Raffetto coordonează, din același an, revista de poezie El animal sospechoso. La sfârșitul lui 2010 a fost desemnat marele câștigător al Premiului de Poezie “Vila de Martorell”, pentru volumul Existe algun lugar en donde nadie.

Pornind de la convingerea că “arta și în special poezia reprezintă singura cale de salvare într-un univers ostil, în care nici măcar natura nu mai are posibilitataea de a se exprima plenar”, Juan Pablo Roa configurează, în întreaga sa creație, un spațiu liric aparte, asemănător unei inedite și pregnante geografii imaginare. Limbajul poetic însuși devine, în acest context, o adevărată busolă, menită a indica cât mai exact toate punctele cardinale ale existenței omenești și a-l salva pe creator de risipirea în neantul cotidian. Iar dacă în volumul anterior, Canción para la espera, poetul făcea din așteptare și speranță marile teme ale versurilor sale, nici în cel mai recent volum lucrurile nu sunt fundamental diferite – ci, doar, mult nuanțate, autorul vădind, acum, o mai bună stăpânire a mijloacelor artistice. Cunoscând bine opera câtorva creatori proveniți din spațiul cultural românesc, Juan Pablo Roa citează, în Canción para la espera, cuvintele lui Mircea Eliade: “Pentru a locui o lume trebuie mai întâi să o întemeiezi”, încercarea sa – reușită pe de-a-ntregul! – fiind, în paginile respective, aceea de a afirma capacitatea poeziei de a defini, din punct de vedere spiritual, un întreg univers. În mod asemănător procedează poetul și în volumul Existe algun lugar en donde nadie, un epigraf fiind, aici, preluat din Lauda somnului, de Lucian Blaga. Juan Pablo Roa demonstrează că înțelege perfect implicațiile tăcerii – fie ea blagiană sau nu – pe care, acum, o pune în legătură cu singurătatea, pe de o parte, și cu moartea, pe de alta. Acestea devin, treptat, unicele realități ale poeziei din acest volum, precum și coordonatele esențiale ale întregii existențe umane, iar împletirea și, uneori, repetarea lor obsesivă generează un soi de scenariu liric de natură a transforma încercarea autorului de a le evalua cât mai corect, într-o adevărată problemă existențială. Parcurgerea poemelor este echivalentă, la nivel simbolic, cu o călătorie pe care cititorul o face, la început pe nesimțite, iar apoi din ce în ce mai conștient de implicațiile pe care le primește actul lecturii – dar, deopotrivă, cu traseul inițiatic pe care autorul însuși l-a parcurs anterior.

Desigur, treptat, poezia însăși se dovedește a fi unica formă de manifestare a acestei “lungi zile de așteptare” în care întreaga viață de zi cu zi pare să se transforme. De aici și sentimentul tragic ce domină textele cele mai recente ale lui Juan Pablo Roa, precum și senzația rupturii, a destrămării, câtă vreme unica certitudine rămâne aceea că “în fața morții, tot ceea ce anterior ni se părea a fi atât de important e doar literatură, a se citi simplu text apocrif…” Însă Roa Delgado știe cum să evite retorica și clișeul și să scrie poezie de cea mai bună calitate fără a se afirma pe sine, în calitate de creator, drept pesimist sau optimist, arta sa, evidentă în volumul de față, constând mai cu seamă în capacitatea de a transforma experiențele aparent exterior-vital(ist)e în exerciții estetice. “Nu existam,/ asta este sigur,/ dar în ziua în care m-am născut/ am fost rănit de moarte”, scrie autorul în poemul Viață. Astfel că toate temerile, frustrările, emoțiile devin pe nesimțite amintiri tratate mereu în cheie estetică și recuperate exclusiv la acest nivel: “De ce să te gândești acum la moarte/ dacă după ce vei muri poate/ că n-o să te gândești la viață,/ sau probabil că n-o să te mai gândești la nimic.” Dovadă, dacă mai era nevoie, că pentru Juan Pablo Roa “totul este”, după cum spune el însuși într-un poem, “singurătate și tăcere”, iar moartea rămâne, la fel ca și pentru Jankélévitch, unica realitate ce scapă oricărei încercări a omului de a înțelege totul…

Juan Pablo Roa Delgado, Existe algun lugar en donde nadie, Editorial Lleonard Muntaner, 2011.