Despre bolile secolului

Acum câteva decenii, în 1979, am primit prin poștă de la o prietenă care locuia în Elveția o carte abia apărută și de mare succes. Cei care cenzurau totul au lăsat-o să ajungă la mine pentru că nu se ocupa de probleme politice ori sociale și, la prima vedere, n-avea nimic subversiv, ba chiar părea plictistoare și anostă. Se numea “Mars”, autorul era Fritz Zorn. Pe vremea aceea nu exista internetul, iar revistele străine ajungeau la noi sporadic, așa că am aflat târziu ce era cu acest scriitor elvețian. Acum știu. Se născuse în 1944, murise de un cancer în 1976, îl chem Fritz Angst (“angoasă”, în germană) dar puțin înaintea morții terminase o carte pe care o semnase “zorn” – “mânie”. Era un elvețian din Zurich, din clasa mijlocie, cartea i-a apărut întâi în germană, în 1979 fusese tradusă în franceză și dezvolta ideea că viața sa nevrotică îi provocase cancerul. Spunea: “Sunt tânăr, bogat și cultivat și sunt nefericit, nevrozat și singur. Am beneficiat de o educație burgheză și am fost cuminte toată viața. Desigur, am și cancer, ceea ce se înțelege de la sine dacă e să ne luăm după tot ceea ce am spus până aici. Problema cancerului se prezintă sub un dublu aspect: pe de o parte este o boală a trupului, din cauza căreia, probabil, voi muri în curând, dar poate că voi reuși să o înving și să supraviețuiesc; pe de altă parte, este o maladie a sufletului, despre care nu pot spune decât un singur lucru: noroc că, în sfârșit, s-a declanșat.” Nu cred să-mi fi produs vreo impresie deosebită, ba chiar m-a enervat, mai mult ca sigur am abandonat-o, vitalitatea mea, ca a oricărui tânăr de acea vârstă, nu se potrivea deloc cu conținutul cărții.

Mi-am amintit de “Marte” citind romanul despre care scriu în acest număr*) și în care este chiar menționat într-un paragraf. O carte cu o temă stranie, pe care am fost tentat s-o abandonez, dar care m-a captivat până la urmă. “De șase luni, scrie autorul, mă așez, de bunăvoie, în fața computerului câteva ceasuri pe zi, scriind despre ce îmi este mai frică pe lume: despre ceea ce înseamnă moartea unui copil pentru părinții lui, a unei tinere femei pentru copiii și soțul ei. Viața m-a făcut martorul ambelor nenorociri, una după alta, și m-a însărcinat, sau cel puțin eu așa am înțeles, să depun mărturie.”

O familie aflată în vacanță în Sri Lanka își pierde fetița în uriașul tsunami din 2004. Câteva săptămâni mai apoi, o femeie încă tânără, judecătoare, căsătorită și cu trei fetițe mici, care luptase toată viața cu cancerul, este în cele din urmă, răpusă. E greu de povestit prin ce trec cele două familii, trăirile pe care le încearcă, cum ajung să se obișnuiască și cum își duc viața mai departe. Relatată astfel, povestea pare de o cruzime fără seamăn, dar foarte repede nu numai că devine suportabilă, ci ajungi să înțelegi cât de necesar este să spui lucrurilor pe nume. Și, mai ales, într-o lume atât de supusă amenințărilor, să te bucuri de fiecare clipă. Sub impactul celor povestite chiar de el, naratorul ajunge să se confeseze el însuși “Nu suport gândul că aș putea-o pierde, însă pentru prima oară în viață îmi spun că singurul lucru care mi-ar putea-o răpi, sau m-ar putea răpi pe mine de lângă ea, ar fi doar un accident, o boală, ceva ce ar cădea pe noi din afară, nu insatisfacția, plictisul, dorința de noutate. N-o fi prudent să declar așa ceva, dar asta este, cu adevărat, ceea ce cred. Firește, mă îndoiesc că, dacă îi este dat cuplului nostru să reziste în timp, nu vor fi crize, căderi în gol, furtuni, că distanța nu se va măcina și nu-și va îndrepta privirile spre altă zări, însă cred că vom face față și că unul dintre noi va închide ochii celuilalt.”

Omenescul poveștii și al relatării este uimitor.

În paralel, mai există o temă la fel de actuală, cu care se confruntă cetățenii oricărei țări din Europa și, de fapt, din lume. Asaltul instituțiilor de credit, care nu ne solicită decât să ne punem semnătura în josul unui formular de ofertă ce ne permite să cheltuim cât dorim, fără să atragă atenția asupra capcanelor, cea mai înspăimântătoare fiind rata enormă de rambursare în urma cărora clientul nu mai face față, este executat silit și pierde tot. Viața celor îndatorați se transformă în iad. Paginile dense despre acest fenomen,care există prtutindeni în lume, în Vest și în Est, rapacitatea institutelor de credit și dorința unor judecători de a-i apăra pe clienți sunt, în mod cert, obositoare, doldora de informații juridice, dar extrem de instructive. Este lupta dintre cei care vor să facă bani, împrumutându-i pe cei aflați în voie, și cei care pierd totul. Probabil foarte puțini dintre eventualii cititori ai romanului nu se vor regăsi printre cei din urmă. Cum se va încheia lupta aceasta Emmanuel Carrere nu-și permite să anticipeze, dar tulbulențele prin care trecem cu toții ne fac deja să gândim de mai multe ori asupra consecințelor deciziilor noastre.

Un roman foarte actual din cel puțin două puncte de vedere, analizând două boli ale secolului.Romanul Alte vieți decât a mea a fost distins cu: Grand Prix Marie Claire du Roman d’Emotion, premiul cititorilor publicației L’Express, Premiul Cresus și Premiul Globe de Cristal (2010).

*) Emmanuel Carrère – Alte vieți decât a mea, Editura Trei, colecția Fction connection. Traducere din franceză de Doru Mareș.