Despre copii si spusele lor

Spusele copiilor… Copiii vorbesc mai mult, mai felurit, mai expresiv decat oricine. Daca frazele sunt stangace ori nu-si gasesc cuvintele, deseneaza; daca nu le ies desenele, arata cu mainile prin aer ceea ce vor sa exprime; daca nu pot descrie, mimeaza. Prin rostire ori prin scris, prin desene sau prin joc, prin gesturi si grimase, prin zambet, ras sau plans, prin cantecele fredonate fals ori sunete ca ale unor mici salbaticiuni, copiii spun mereu ceva. I-am lasat sa vorbeasca si aici, ca un fel de dar de ziua lor, si, in chip de prefata la ceea ce zic ei, am alcatuit un alfabet suigeneris, injghebat din amintiri de-o schioapa.

Animale. Cele pe care le cunosc copiii crescuti la oras. La 5-6 ani, fiica mea si colegii ei de gradinita desenau gaini cu patru picioare. Un alt copil, “baiat de oras”, vezi bine, ajunge pentru prima data la bunica lui de la tara. N-are habar de cuvinte precum ograda sau poiata, cotet ori grajd. Si atunci, face apel la propriile-i referinte culturale si numeste, inspirat si candid, cotetul de pasari “garajul puilor”.
Ala. “Acela”, il indrepti tu, plina de grija pentru educatia lui. O data, de doua ori… din ce in ce mai rar, cand iti aduci aminte. Pentru ca, in restul timpului, si tu zici ala, aia, asta si astia si, uneori, chiar scrii asa.
A. Pana invata sa se descurce prin haosul de neinteles al existentei a doua litere pentru acelasi sunet, scriu tot felul de dracii. Of, temele din clasa intai…
Bani. “Mami, vreau si eu sa cumpar niste bani…”
Case, corturi, cuiburi – construite prin toata casa, ca niste amintiri inefabile ale unei alte varste a omului, ale unor alte vremuri, traite in mici pesteri, mici colibe, mici vizuini. Si asa iau nastere, din bete, cearsafuri si scaune, niste mici adaposturi pe masura lor, a copiilor, in care parintilor – invitati insistent “sa vina inauntru” – abia le incap umerii si capul…
Desene. Trupuri filiforme, capete rotunde, chelioase, ori impodobite (hilar?; terifiant?) cu un par din linii verticale, ca un par facut maciuca, in contrast cu zambetul de la o ureche la alta… Cele mai induiosatoare portrete ale omului, din cate exista.
Emotii. Inainte de a afla ca trairile lor firesti se numesc emotii, copiii folosesc cuvantul (si pe cele din familia lui) in cele mai inventive feluri, dandu-le tot soiul de sensuri. Pe la trei ani, fiica mea, convinsa ca emotionant (Dumnezeu stie de unde auzise cuvantul asta) insemna elegant, intreba candid, gatita cu o rochita pe care, cu mare truda, o imbracase singura: “Mami, nu-i asa ca sunt emotionanta?”. Si chiar era.
Flacari. Uimitoare priveliste – expresia fascinata si manutele de 3-4 luni care se intind spre flacari, ca sa le apuce, sa simta ce sunt… Un gest al dorintei de a sti.
Geografie. Cand esti asa de mic, incat cu greu iti poti imagina ceva “mai mare decat blocul”, o planeta enorma, cu continente si oceane nu incape in mintea ta nici macar sub forma unei reprezentari. De unde necurmate intrebari la care e tare, tare greu de raspuns.
Hotarat. Asa vorbeste un copilas de 2-3 ani. Un ton anume, care la un adult ar parea extrem de agresiv. Dar la copii te umple de uimire si… admiratie.
Imposibil? Nu exista pentru copilasi.
Inca. Dintre toate sensurile cuvantului, pentru copilasi nu conteaza, de obicei, decat intelesul acela care se refera la repetarea unei actiuni – fireste, atunci cand e vorba despre o actiune care le convine lor. Inca o data in leagan, inca o jucarie sa le mai cumperi, inca un episod de desene animate vor sa mai vada, inainte de a se duce la culcare. Celelalte sensuri pot sa mai astepte. De fapt, cand e vorba despre ceea ce-i intereseaza pe ei, orice altceva poate sa mai astepte.
Jocuri. Incredibile. Oglindesc totul: dorintele copilului, bucuriile lui, spaimele lui, lumea in care traieste, in care traim cu totii. In anii ’80, o doamna imi povestea, razand in hohote, despre doi copilasi care, cu un sir de lazi si scaune, se jucau, in mijlocul casei, de-a coada la benzina. Impingeau lazile cativa centimetri si apoi stateau, asteptau minute in sir. Ca la cozile la benzina din anii ’80. Mi-a venit si mie sa rad, dar si sa plang.
Ketchup. Iubirea ti se arata, intr-o buna zi, sub forma unei felii de paine unse cu ketchup, pe care copilul insista sa ti-o aduca la pat, dimineata. Asa a aflat el, cine stie de unde, ca un mod de a-ti exprima iubirea e sa-i aduci celui drag micul dejun la pat. Deci…
Limbi straine. Tot mai multi copii invata limbi straine. Engleza de calculator si spaniola de telenovele. Le invata de mici si, uneori, cu ele raman si cand se fac mari, convinsi, in chip naiv, ca stiu intr-adevar limbi straine. Si, uite-asa, ceea ce, pe vremea cand erau mici, era mai degraba de ras devine de plans.
Maini. Expresive ca fetele. Fac uneori gesturi “ca de om mare”, iar alteori mesteresc, cu surprinzatoare indemanare, cine stie ce lucrusor inutil si fermecator, pe care ti-l ofera ca pe o comoara. Si tot asa il primesti si tu.
Nu. Oare a socotit cineva de cate ori pe zi spune “nu” un copil de 2-3 ani?
Onomatopee. De necrezut cat de tare te poate emotiona un “Aaa” sau un “Eee” spus, cu o anumita intonatie, de propriul tau copilas. Si stai sa vezi cum arati tu insuti, om in toata firea, vorbind cu o gagalice de cateva luni si zicandu-i “Aaa” si “Eee” in chip caraghios de serios. Culmea e ca te si intelege.
Primul. E curios cum copiii parca s-ar fi nascut cu o cunoastere instinctiva a intelesului ierarhiei si isi exprima intruna interesul pentru asta. Cand sunt mici, aplica aiurea conceptul, bineinteles, si se incaiera, fiecare vrand sa fie primul care intra, primul care iese, primul care ajunge la baie sau la usa.
Q. Sa nu credeti ca n-o stiu si pe asta. Copiii de cativa anisori care au invatat sa vorbeasca si sa citeasca din reclame stiu totul despre coenzima Q si vorbesc serios si documentat despre ea, la supermarket, in fata raftului cu cosmetice, spre minunarea doamnelor mai varstnice.
Raspunsuri. Ar fi atatea de spus…
Spontaneitate. Vine la tine, din senin, si zice “Te iubesc, mami!” cu atata adevar in glas, incat vorbele fac cat o imbratisare.
Soapte. I-ai spus de atatea ori ca nu-i frumos sa-ti spuna ceva la ureche cand sunt de fata alti oameni! Si totusi, vine intruna si, tragand cu ochiul la ceilalti, iti sopteste cine stie ce nimic pe care doar faptul ca-l impartaseste astfel cu tine il face pretios. Si atunci, il lasi sa-ti vobeasca la ureche, pentru ca ai senzatia ca, pentru cateva clipe, ai disparut din incapere si te-ai retras cu copilul tau intr-un spatiu misterios si doar al vostru, o cochilie pentru doi, unde nimeni nu poate intra sa va tulbure complicitatea.
Trupe. “Mami, ce trupe tari erau pe vremea ta?” Ma da gata acest “pe vremea ta”.
Tipete. Exista un adevarat limbaj al tipetelor, elocvent, infricosator si stresant pentru adulti, dar prin care copiii comunica adesea, cu atat mai mult cu cat sunt mai mici. Uimitoarea putere de expresie a acestui fel de a spune ce au de spus te duce cu gandul la acele stranii limbaje stravechi, alcatuite din fluieraturi si onomatopee, pe care pastorii si locuitorii muntilor le folosesc de mii de ani.
Ultimul. Un cuvant tare greu de priceput de catre copiii mici. “Te dai pe tobogan pentru ultima data si apoi plecam, da?” “Da!” raspunde hotarat, cu toata buna-credinta posibila, mititelul. Si, dupa ce s-a dat pe tobogan, vrea sa se mai dea o data si inca o data… Habar n-are ce-i aia “ultima data”. El a inteles doar ca l-ai lasat sa se mai dea o data.
Vreau. Cuvant important. Cel mai important!
Whisky. Stiu ei, oarecum, ce e (o bautura alcoolica, din acelea pe care le beau oamenii mari), dar cand e vorba sa-l scrie, au incurcat-o. Si, uneori, chiar trebuie sa scrie acest cuvant. De exemplu, la lucrarea de control cu intrebari din Colt Alb (lectura obligatorie, clasa a treia). Intrebare: “Pe ce a fost vandut Colt Alb de catre stapanul sau?”. (Raspunsul corect: “Pe whisky.”). Dar cum copiii de clasa a treia nu prea cunosc deosebirea dintre whisky si alte tarii si oricum nu stiu sa scrie “whisky”, fiica mea a raspuns: “Pe coniac”.
X. Afurisita litera. E ca un spin in coasta, si la “romana”, si la “mate”. La romana invata ca trebuie citita in doua feluri, uneori cs, alteori gz, si merita sa-i auzi uneori cum gresesc si se chinuie sa spuna “egzstraordinar”; iar la mate, ce sa mai vorbim… X e elementul acela perfid, semnul necunoscutului, litera parsiva indaratul careia se ascunde rezultatul. Seara, in cursul heirupului final pentru ispravirea temelor pentru a doua zi, x devine cea mai detestabila litera din alfabet.
Yoga. Il gasesti cu capul in jos, rosu la fata, sprijinit in crestet pe canapea si cu picioarele pe perete. “Ce faci?” intrebi alarmata cand il vezi cu tot sangele urcat (coborat?) la cap. “Yoga”, raspunde mititelul. De unde, Doamne iarta-ma, a mai auzit-o si pe asta?
Zambete… Cele mai frumoase mesaje.

Fabrica de vise
Totul a inceput in vara anului 1938…
Era miercuri. Patrick se ducea la culcare dupa o zi grea. S-a asezat in pat si a inceput sa se gandeasca la o vacanta undeva departe, intr-un loc fara griji. Nu dupa mult timp, a fost rapus de somn.
Deodata, in fata lui a aparut o ferma. Se apropie. Era foarte liniste. In jur se vedeau munti, stanci si vai. “Hmmm… cred ca sunt in Alpi”, se gandi el. Se uita din nou inspre ferma si vazu niste capre markhor. “Asta e ciudat… Caprele markhor nu traiesc in Alpi. Sigur sunt in Himalaya.” “Hei, uite un card de… PINGUINI!” Isi dadu seama ca e un vis si se relaxa. Merse la ferma. Acolo erau niste oameni care gateau oua-ochiuri. Erau preferatele lui! Se aseza si le inghiti cu placere. Desi era un vis, ouale erau cat se poate de gustoase.
Dupa ce manca, se aseza intr-un hamac si observa pinguinii zburatori. Un pinguin iesi din formatie si intra in picaj tipand “PATRICK!”. El isi dadu seama care era smecheria si stiu ca era mama lui care il trezea. Dar el nu voia sa se trezeasca! Era minunat acolo! Intr-un final, mama lui castiga si el se trezi.
Inspre pranz gasi niste timp liber sa ii povesteasca mamei lui visul si, in timp ce povestea, isi aminti de faptul ca el recunoscuse ca era un vis… “Ar fi trebuit sa ma trezesc atunci…” Isi dadu seama ca dupa aceasta descoperire gandea mai clar, era mai stapan pe el. Daca asta era… cheia catre lumea viselor? Nu se mai chinui sa impartaseasca gandul cu mama sa, oricum n-ar interesa-o.
Peste cateva seri facu acelasi lucru, numai ca se gandi la ceva groaznic. Acolo isi putea testa abilitatile.
Adormi gandindu-se la o casa bantuita. Si, exact ca data trecuta, ii aparu o casa veche in fata ochilor. Intra foarte speriat. Niste schelete il intampinara cu securi in mana. Vazu niste fantome care-i pareau cunoscute. Din capatul holului aparu un demon care sari pe el si… deodata se trezi tipand.
A facut acelasi experiment nopti la rand, pana in sfarsit a reusit sa isi dea seama ca este un vis si ca, intr-adevar, teoria lui era corecta! Lumea ar da orice ca sa isi controleze cele mai frumoase vise! Cu niste somnifere, cu un mediu care sa ii ajute sa se gandeasca la ce vor si cu cineva care sa ii ajute sa isi dea seama ca este un vis… Asta este! Cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor! Fabrica de vise!
Patrick isi facu bagajul si pleca intr-o seara spre a cauta locul ideal pentru Fabrica de vise. Nu dupa mult timp, dadu peste o veche fabrica de textile. “Un loc perfect! Dar… am nevoie de multi bani…” Planul pica… Oare cum sa faca? Nu cunostea pe nimeni cu atatia bani. Mai bine merge la oameni acasa si ii invata cum sa procedeze.
Urmatorii ani, Patrick s-a ocupat numai cu asta. Prima data le-a facut parintilor, fara somnifer, fara decor, fara ajutor. Dupa aceea a facut la unii vecini si in curand la tot satul. Oamenii erau foarte incantati. Baiatul a primit multi bani. A facut rost de somnifere si de un pictor care sa deseneze pentru a-i ajuta pe oameni. Cetatenii i-au ridicat chiar si o statuie!
Al doilea Razboi Mondial incepu. Luptele erau din ce in ce mai aproape.
Oamenii tineau radiourile deschise non-stop si, intr-o zi, pe cand mancau de pranz, au auzit o veste ingrozitoare: va avea loc un bombardament asupra satului. Parintii lui au inceput sa planga si sa isi spuna rugaciunile. Bombele au inceput sa se auda afara.
Toti se luara in brate si lui Patrick ii veni o ultima idee. Au luat toti o gura de somnifer si, gandindu-se unul la altul, aparura toti razand la o masa dintr-o ferma linistita din munti…
Si asa Fabrica de vise disparu odata cu Patrick, cu satul si cu locuitorii lui.

Vlad Alexandru Nicolescu, clasa a V-a, Scoala Sf. Silvestru, Bucuresti

Viperini si Cercetasi…
Buna! Eu sunt Matei Cristea-Enache. Am 8 ani, sunt elev la Liceul German Goethe in clasa a II-a A si imi place foarte mult matematica. Imi place si sa citesc. Cartile mele preferate sunt Harry Potter (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7).

Personajele principale sunt Harry (Harry Potter), Ron (Ronald Weasley), Hermione (Hermione Granger), Cap de mort, Dumbledore…

Harry (in 1) nu stie ca este vrajitor la fel cum erau parintii lui care au murit (in lupta cu Cap de mort). Pana la un moment dat, cand vine un urias pe nume Hagrid si il informeaza ca e vrajitor si ca parintii lui nu au murit intr-un accident de masina (cum stia pana atunci), ci luptandu-se cu Cap de mort.

Harry a reusit sa scape de Cap de mort, dar Cap de mort i-a lasat o cicatrice in forma de fulger. Harry s-a dus in Londra, cu Hagrid, si pe o strada a vrajitorilor si-a cumparat rechizitele pentru scoala. La gara, a aflat de o intrare secreta de la Ron (viitorul lui prieten). Asa a ajuns la scoala si s-a imprietenit cu Hermione. La scoala a cunoscut profesori: Plesneala, McCoganal, Qoirrel; dusmani: Draco si prietenii lui; si prieteni: Neville… Profesorul Quirrel (profesorul de aparare impotriva magiei negre) s-a dovedit a fi un aliat al lui Cap de mort. Cap de mort voia Piatra filozofala, care putea sa il invie din morti, dar Harry a aflat de aceasta piatra, a obtinut-o si a distrus-o.

La scoala erau 4 case: Cercetasi, Viperini, Ochi de Soim si Astropufi. Harry, Ron si Hermione erau toti la Cercetasi. In timpul scolii erau si meciuri de Vajthat. Toate meciurile si actiunile bune ale elevilor aduceau puncte casei de unde era elevul. Incalcarea legilor le scadea din puncte. Casa cu cele mai multe puncte castiga Cupa caselor. Cercetasii erau pe ultimul loc, dar Harry, Ron, Hermione si Neville le-au adus Cercetasilor Cupa caselor.

Acum v-am explicat ce se intampla in volumul 1, dar ce se intampla in volumele 2, 3, 4, 5, 6 si 7 trebuie voi singuri sa cititi. Sper ca o sa va placa asa cum mi-a placut si mie Harry Potter. Eu va recomand sa va inchiriati sau chiar sa cumparati filmele Harry Potter, pentru ca filmul si cartea au mici diferente.

Matei Cristea-Enache, clasa a II-a A, Liceul German, Bucuresti

La scoala pe Luna
Vreti sa va spun ce s-a intamplat cu mine pe cand ma plimbam prin parc? Bine! O sa va povestesc.
Ma plimbam cu rolele, cand o lumina puternica ma trase in sus si iata-ma pe nava unor extraterestri.
– Salut! spuse unul dintre ei.
– Hello! zise altul.
– Bonjour! ma saluta inca unul.
– Ce se intampla? am intrebat eu.
Cei care ma salutasera in engleza si in franceza se dadura la o parte. Doar extraterestrul care vorbea limba romana ramase.
– Ai fost ales sa participi la proiectul nostru “Un om la o scoala pe Luna”, ma lamuri el.
La auzul acelor cuvinte am incremenit. Pur si simplu nu imi venea sa cred.
– Si cand vor incepe orele?
– Chiar azi! Am uitat sa-ti spun ca pe mine ma cheama Vampirac. Care e numele tau?
– Stefan.
– Buna, Stefan!
– Buna, Vampirac!
Si asa, prima ora a inceput. Profesorul nostru era mare, fioros si avea o gramada de sabii pe care le tinea in tot felul de teci.
– Buna, clasa! De azi vom avea un coleg nou. Numele lui este Stefan.
– Buna, Stefan! m-au salutat ei.
– Buna! le-am raspuns eu.
– Acum, ca v-am prezentat noul vostru coleg, scoate-ti-va sabiile!
Fiecare copil lua un maner si din el tasni o raza verde, rosie sau albastra. Eu am luat o sabie albastra.
– Sa vedem… Mishumi si Qui-Gon, haideti in fata.
In clipa aceea, cei doi au inceput sa se lupte. A castigat Qui-Gon. Au mai urmat alte trei batalii si a venit, in sfarsit, randul meu. Eu a trebuit sa ma lupt cu un baiat numit Doku. El avea o sabie rosie.
Dupa trei minute, i-am aruncat sabia si l-am invins. Am ajuns in semifinala. Cei care mai ramasesera se numeau: Mace-Windu, Ki-Ai-Mundi si Dark Maul.
Am fost invins de Dark Maul, care a si castigat concursul.
A mai urmat ora de hardball, un joc in care iti pui o pereche de schiuri, iei o minge medicinala si trebuie sa dai gol intr-o poarta de fotbal.
A mai urmat ora de invizibilitate. Acolo m-am descurcat foarte prost. Nu l-am vazut pe profesor pentru ca era invizibil, iar colegii mei la fel…
Urmatoarea ora aveam scriere caligrafica. A fost singura ora la care m-am plictisit desi trebuia sa scriem cu gandaci.
A fost cea mai frumoasa experienta pe care am trait-o in toata viata mea! Sper din tot sufletul s-o retraiesc!

Stefan Valentin Iancu, clasa a III-a A, Scoala nr. 66, Bucuresti