Despre instapaniri si stapanire

Instapanirile –  cele mai raspandite forme de raportare la actualitatea minora, cea comentata la “nepasatoarele” stiri (caci putin le pasa, dincolo de modulatiunile vocii cavernoase, si putin gandesc la ceea ce spun), dar si la actualitatea majora, detectabila dincolo de interese, ambiguitati si masti.
Despre Trecut, Vina, Adevar, Cultura, Viitor, se vorbeste ca si cum vorbitorul s-ar afla pe mosia personala si ar detine monopolul asupra zonei cu pricina. Nu e (aproape) nimeni dispus sa dea un pas inapoi, asa incat in spatiul astfel creat sa incapa si opinia celuilalt, si, mai ales,  propria indoiala, fara de care cunoasterea omeneasca e simpla orbire.
Ca totul, in lumea oamenilor, e chestiune de interpretare si perspectiva nu naste fireasca deschidere pentru mai multele povesti posibile si adevarate (labirintul la indemana al interpretarii consolandu-ne de viata mereu lineara la care ne condamna alegerile succesive si irevocabile ale pasului urmator).
Orice comunicare se intemeiaza pe ceea ce este contrariul sau si pe separatia fiintelor – perfect adevarat; dar asta inseamna, deopotriva, toleranta si apropiere/alaturare intr-un proiect comun in datele sale fundamentale – acela al stapanirii de sine si de lume, oricat de partiala, fragila si iluzorie ar fi aceasta stapanire.
Acest sens al stapanirii e eclipsat, la noi, de umbra “Stapanirii” (Puterii), mereu pusa pe rele daca s-a intamplat sa nu-i fiu pe-aproape, gata de inhatat favoruri. Dispus la “complicitate in ignoranta” si straina fiindu-i “disciplina finitudinii” (G. Liiceanu, Usa interzisa), instapanit pe nemurire, vremelnicul cearta Lumea pentru slabiciunea de a fi trecatoare si impiedica Trecutul sa treaca.
Fiindca, mai intai, Trecutul nu trece, cum titra de curand “Dilema”.  De el nu te poti nicidecum desparti, e alcatuit din pasii definitivi ai inaintarii tale prin mirarea numita viata. Apoi, Trecutul trece mereu, in masura in care i-ai gasit fiecarui pas descrierea si locul, asumandu-l. In numele Trecutului, nu poti cere derogari de la faptele Prezentului si nici nu esti, automat, Judecatorul. Nici un instapanit pe imaculare nu si-ar putea pastra blazonul ilicit, daca ceilalti ar sti/ar intelege/ar accepta ca trecutul nu e trecator, insa trebuie mereu lasat sa treaca.  Daca Viata nu e labirintica, in schimb Textul (in sens foarte larg, cuprinzand toate produsele imaginatiei) este. Asupra lui poti reveni – potentialitatile sale sunt infinite. Fiecare Cititor in parte (iarasi in sensul larg, de consumator de fictiune) argumenteaza capacitatea generoasa a interpretarii. Omul se interpreteaza pe sine si se moare (reflexivul nostru absolut!), clipa de clipa, cu sens si cu rost, doar prin stapanirea expresiva a trecatorului – nu are alta cale. Instapanirile  la care recurge, nesocotit, sunt sinucideri si crime, deopotriva.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar