Despre interlopi simpatici/ de Alex Goldiș

Puțini debutanți au avut în ultima vreme succesul de public al lui Bogdan Coșa. La doar câteva zile de la apariție, romanul “Poker” figura deja pe lista celor mai vândute titluri Cartea Românească de la Bookfest 2011, devansând scriitori consacrați. Sigur că responsabilă e, în primul rând, promovarea eficientă pe site-uri și pe diferitele rețele sociale – care vor deveni, dacă nu sunt deja, un mecanism mediatic extrem de eficient, cu consecințe și în receptarea literaturii. Promovarea de tip vechi, cu lansări de carte sau cu publicarea de foiletoane în reviste, aproape că nu mai are niciun impact. Dacă vrea să fie cât de cât citit, noul scriitor va trebui neapărat să se transforme într-un blogger, un twitterist, un facebooker – pe scurt, într-o prezență carismatică în mediile internautice. Mai interesant e că încep să apară și la noi scriitori tineri consacrați direct de aceste medii, înainte de a trece pragul propriu-zis al debutului editorial. Cel mai evident exemplu în acest sens e, probabil, Andrei Ruse, care inversează logica – cel puțin cea cunoscută până acum – afirmării în circuitul literar: pentru el, publicarea volumului la cea mai mare editură românească e o consecință a notorietății pe Internet, nu invers, așa cum ar fi fost “normal”. Aproape că nici nu se mai vede, dincolo de această ceață mediatică densă (critici și scriitori serioși au înghițit gogoașa) că “Dilăr pentru o zi” e un roman șters și rău scris, care ar fi putut să facă în continuare anticamera editurilor.

Cu Bogdan Coșa lucrurile stau însă diferit. A atras, la cartea lui, nu-i vorbă, o tematică la modă – titlul romanului e simplu, dar provocator -, dar și realele calități ale autorului. Bun cunoscător de literatură, debutantul de doar 22 de ani e proaspăt ieșit de pe băncile atelierelor de creative writing de la Brașov, unde au mai făcut școală scriitori precum Dan Țăranu, Ștefania Mihalache, Adriana Bărbat sau Naomi Ionică. Ce-l individualizează pe Bogdan Coșa în acest grup (și, probabil, în întreaga proză tânără) e economia de mijloace și lipsa aproape totală de anxietăți livrești. Un stil succint, straight, care vine stilistic în descendența unor Norman Mailer – Bret Easton Ellis, face ca romanul său, destul de scurt ce-i drept, să poată fi citit dintr-o suflare. Nimic din fițele debutanților de artiști neînțeleși, doritori să-și pună mereu în scenă opțiunile literare, nu transpare în scriitura lui Bogdan Coșa. Și e ciudat cum acest stil modest și ușor dezabuzat reușește să acopere o serie de naivități de concepție, creând, per total, senzația de maturitate a scriiturii. Ceea ce surprinde de fapt la “Poker” e buna gestionare stilistică a unei povești senzaționaliste, ușor de scăpat din mână altminteri. Romanul lui Bogdan Coșa funcționează în subtext după principiul unei dinamici compensative, în care exagerările narațiunii propriu-zise sunt mereu moderate de o retorică simplă și directă.

Pe scurt, “Poker” spune povestea unui tânăr dezorientat, aflat permanent la limita dintre două lumi. Pe de o parte, e dominat de o identitate nocturnă, din care nu lipsesc jocurile de noroc, banii, femeile periculoase și amicii care de care mai aventuroși, iar pe de altă parte, de o dimensiune diurnă, a poeziei, a confortului casnic și a aspirațiilor familiale. Ceea ce-ar fi putut devia într-o antiteză stridentă sau măcar supărătoare se conturează mai degrabă ca un conflict mocnit, rămas undeva în fundalul narațiunii. Cel mai adesea universurile paralele comunică la mai multe niveluri. Odată, pentru că dracul gambler-ilor nu e chiar atât de negru cum ar fi putut să pară la prima vedere. De la Mișu și Matei, apropiații protagonistului, până la mai turbulenții Paraschiv sau Dragoș, toți sunt niște interlopi simpatici, mucaliți, pătrunși de cultul camaraderiei. Dacă înșală, acești haiduci ai Poker-ului, “trișori curați în acte”, o fac cu tact și cu grija de a nu vâna decât “peștii” cei mari sau mișcările speculative de capital online. Nici “obsedați de bani”, cum mustră Alexandru Mușina de pe una din manșetele cărții, nu prea sunt eroii lui Bogdan Coșa, căci banul e important doar în măsura în care poate aduce o plus-valoare de aventură. Din această cauză, profitul nici nu se prea prinde de ei – nu se transformă, adică, în proprietate: “Ăștia când aveau zeci de milioane la ei, când n-aveau nici bani de țigări”. În fond, toți visează la marea răscumpărare din limburile unei lumi în care au fost aruncați provizoriu: Dragoș “împrumută” de la fratele mai mare doar pentru a-și demonstra virtuozitatea într-ale poker-ului și a-și câștiga independența, Mișu pune deoparte pentru un masterat, personajul central trișează pentru construirea familiei pe care n-a avut-o niciodată. Astfel încât “poker”-ul e, în cartea lui Bogdan Coșa, nu doar (sau nu atât) simbolul dependenței patologice sau al dorinței de parvenire, ci motor vital, probă de umanitate și prilej de încrucișări cavalerești.

Prozatorul reface, de altfel, fără a plictisi și fără a crea senzația că atașează “burți” inutile narațiunii, o întreagă fenomenologie a jocului de poker, de la reguli și șanse de câștig, până la tipologia și gesticulația jucătorilor. Episodul cel mai lung din carte, o partidă la pensiunea Albert’s – de altfel, întreaga acțiune se petrece în doar două zile – e un test de eficiență deopotrivă într-ale poker-ului și într-ale regiei narative. Fără a uita să ne servească cu lingurița normele și dinamica jocului, tânărul prozator pune, pe rând, reflectorul pe fiecare personaj. E, acest fragment, o reprezentare metonimică a întregii povești, în măsura în care poker-ul solicită în mai mare măsură decât alte jocuri personalitatea jucătorilor. Cu atât mai mult, cu cât protagonistul îl definește într-un contrast implicit cu ruleta, un gamble care degradează și de-personalizează prin excelență: “Punctul critic e în momentul în care, văzându-se în rahat până la gât, ruletistul se panichează și își pierde capul. Face un împrumut, vinde un bun important sau face o prostie imensă, ia bani de la cămătari. Acum e disperat, se gândește că dacă mizează totul pe roșu sau pe negru are o șansă din două să recupereze tot și să iasă curat din mizeria asta. Și crede în șansa lui. Dar dacă îi iese, nu se poate orpi, se gândește că nu îl împiedică nimic să se îmbogățească, crede cu nebunie în norocul lui și pierde tot. Se poate întâmpla să piardă tot chiar după prima rundă. Atunci treaba e mai sensibilă: ori își ia gâtul, ori înnebunește. Puțini își mai pot reveni”.

“Poker”-ul din ficțiunea lui Bogdan Coșa echivalează, în schimb, cu un revelator al inițiativei tinerești și al libertății absolute a instinctelor. Energizant tare mai degrabă decât drog, el nu e doar motorul tuturor acțiunilor eroului central, ci și, în mod indirect, factor de distanțare față de cele lumești. Frenezia vieții de noapte (ce solicită, dar nu distruge personalitatea) își găsește contrabalansul într-o serie de reculuri prin care personajul central își regenerează simțurile. Pierderea în detaliile unui hedonism casnic – de la o baie fierbinte acompaniată de un Henry Miller sau la meditația cu motanul Jack (aka Dilăruʼ) pe genunchi, până la lectura ziarelor “de ieri” – trădează și un prozator intimist, sensibil la tabieturile și ritualurile singurătății. Toate, descrise însă cu același ochi econom și febril. Alternanța episoadelor de acțiune cu cele oblomoviene, dotate cu digresiuni senzoriale, nuanțează romanul lui Bogdan Coșa. Și, cel mai important lucru, scoate personajul central din tipologia aventurierului lipsit de adâncime și-l transformă într-un icon al sensibilității recente. Căci – așa se poate explica, pe alt palier, succesul de public al romanului – stilul de viață al protagonistului încifrează toate datele sensibilității hipster: puștanul din “Poker” e un tip activ doar în măsura în care e reflexiv și invers (“un gambler pasionat de literatură”, se zice undeva), dotat cu o impulsivitate perfect compatibilă cu o mină ironică. Anticorporatist prin vocație – poker-ul bruiază circuitele raționaliste ale Capitalului -, mai e și educat în spiritul atenției pentru defavorizați sau marginali. Trăiește periculos, dar se bucură și de micile plăceri ale vieții, insesizabile sensibilității conformiste. Citește Henry Miller sau Ioan Es. Pop și ascultă în mașină The Doors sau Clint Mansell. Toate ar fi fost însă doar ingrediente accidentale dacă n-ar fi plutit deasupra lor acel aer de efortless cool, de lejeritate nițel studiată, teoretizată de altfel de narator atunci când studiază apartamentul unei iubite de ocazie: “Pe pereții cafenii, niște desene pe foi A4, tușuri, în general prinse cu piuneze. Încă un fotoliu-pernă în formă de minde de rugby în fața mea. Mă uit în jur, pe pereți, pe jos și-mi place ce văd. Cu excepția câtorva detalii, mansarda legitimă a unui burlac. Mult lemn, puține culori, penumbră, o dezordine minimă ce mă asigură că Andreea e o tipă normală, stabilă psihic. Nimic prea strident, nimic dominant, un oarecare echilibru dezinteresat. Un comfort simplu, intuit”.

Și n-ar fi nicio problemă că prin venele personajelor lui Bogdan Coșa curge sânge de hipster – e vorba aici de un (stereo)tip social la fel de manipulabil ficțional ca altele -, dacă narațiunea însăși nu s-ar fi contaminat subtil de psihologia revoltatului cuminte. Deși are deja ceva din ritmul și nervul realist al prozatorilor americani contemporani, plus un gust sigur pentru suspans, tânărul prozator preferă deocamdată să se păstreze într-o zonă călduță a plot-ului și a ideii. Ceva din cumințenia și poza pokeriștilor cu aspirații familiste se transferă unui scriitor care-și rezolvă cât mai convenabil și cu cât mai puțină vărsare de sânge toate conflictele. Până în finalul romanului, întreaga tensiune se dezumflă într-o atmosferă artificială à la “Liceenii rock-n-roll”: banii furați de Dragoș de la fratele său sunt recuperați printr-un câștig fabulos la masa de poker, iar protagonistul se împacă cu prietena lui, nu fără o tiradă care aproape că distruge tot ce a construit prozatorul de până acum: “Un câine sunt. Draga mea Adelina… O să am grijă de tine. Îți promit. Uite, acum îți promit. Te duc acasă mâine și am grijă de tine. O să vină Matei și o să vorbesc cu Padre și o să fie bine. O să te iau la mine. O să vezi că sunt un om bun și că te iubesc. Iți promit. O să pictezi și o să cânți. N-o să las pe nimeni să se amestece în viața noastră. Nu. Gata. Tu ești a mea și o să am grijă mereu și o să fie bine”.

Talentul real al foarte tânărului Bogdan Coșa stă tot, de acum, în capacitatea de a identifica subiecte mai consistente și în curajul/răbdarea de a le duce până la capăt. Fără acestea, mă tem că n-are șanse să devină un bad boy al prozei românești, cum ar avea calități s-o facă, ci va rămâne doar încă un scriitor trendy al ultimei generații.

Bogdan Coșa, Poker, Cartea Românească, București, 2011, 200 p.