Despre ironie, cu seriozitate/ de Rodica Grigore

Începând cu Socrate și ajungând până la scrierile autorilor postmoderni, trecând, desigur, prin marile texte ale epocii romantice – mai cu seamă acelea ale romanticilor germani – ironia a fascinat deopotrivă pe oamenii de litere și pe filosofi. Termenul însuși acoperă o arie extrem de vastă de manifestări și situații (verbale și nu numai), de la acordul aparent cu o anumită afirmație, și până la subminarea totală a unui demers punctual. Ironia devine, astfel, dincolo de valențele sale literare, parte integrantă a conversațiilor cotidiene și un element cât se poate de familiar pentru existența fiecăruia dintre noi.

Cu toate acestea, dacă familiaritatea amintită e de natură să explice, fie și parțial, succesul ironiei în diferite domenii artistice, iar al termenului în sine la nivelul științelor umane, tot ea conduce, mult prea adesea, la ignorarea sau pierderea din vedere a unei importante linii a tradiției gândirii occidentale, unde ironia se regăsește în toată plenitudinea ei. Meritul de a focaliza atenția cititorului asupra acestor zone mai puțin explorate îi revine lui Pierre Schoentjes, profesor de literatură și civilizație franceză la Universitatea din Gand, Belgia, cel care a consacrat resorturilor intime ale ironiei mai multe studii extrem de documentate, de la Recherche de l’ironie et ironie de la “Recherche” (1993) și până la Le Point sur l’ironie (1996). Însă cel mai recent demers al său în acest domeniu este intitulat, Poétique de l’ironie și e dedicat evaluării efectelor estetice ale “fenomenului ironic” în perioada antică, în epoca marelui romantism și în postmodernism. Cartea de față este cu atât mai convingătoare, cu cât ea include și trei eseuri inedite aparținând unor nume importante ale teoriei literaturii și ale criticii contemporane: Linda Hutcheon, Candace Lang și Joseph Dane, ale căror opinii referitoare la ironie, abordând semnificații și fațete mai puțin explorate ale problemei, completează în mod fericit demersul cercetătorului belgian. Demers cu atât mai binevenit, cu cât, în ciuda faptului că există un număr mare de comentarii referitoare la date generale ale discursului ironic sau la formele de manifestare a ironiei, studii cu adevărat fundamentate sunt mai puține – desigur, cu excepția excelentei cărți a lui Vladimir Jankelevitch, L’Ironie, apărută în 1950. Dovadă că, în ciuda prezenței constante a ironiei de-a lungul epocilor, în cele mai diverse manifestări culturale și artistice, nu există un consens nici în ceea ce privește posibilele sale definiții, și nici în privința semnificațiilor globale ale variatelor sale caracteristici.

Pierre Schoentjes demonstrează, pe tot parcursul cărții sale, excelentă și însoțită de o serie de referințe și de trimiteri care au darul de a clarifica de la bun început multe dintre aspectele mai puțin explorate ale discursului ironic, că ironia acoperă arii nebănuit de vaste la nivelul științelor umaniste – și nu numai. Astfel, dacă istoria poate identifica în ironie factorul determinat al unor momente care au caracterizat evoluția socială, filosofia va rămâne mereu apropiată componentei dialectice a fenomenului, iar critica de artă va descoperi, ca stadiu inițial al mișcării postmoderne, tocmai tendința ironică. Desigur, însă, că la nivelul literaturii sunt de găsit cele mai numeroase și mai semnificative momente ce configurează evoluția fenomenului și a discursului ironic. De aici și dificultatea enunțării unei definiții unice – idee la care, de altfel, Pierre Schoentjes renunță, finalmente, alegând nu să teoretizeze excesiv, ci dimpotrivă, să demonstreze prin exemple clare și variate, esența unui fenomen proteic și cu adevărat pluristratificat.

De la romantism încoace, este tot mai evidentă nu doar plasticitatea ironiei, ci și capacitatea sa de a se adapta unor situații textuale diverse și de a răspunde în mod adecvat provocărilor unor specii literare sau unor tipologii multiple de personaje. Căci, în fond, tocmai această natură proteică, aparent greu de prins într-un model unic, este cea care determină actualitatea ironiei și forța sa de a se menține în prim plan, în ciuda tuturor modificărilor sociale sau estetice ce caracterizează lumea occidentală. Se constituie, astfel, o adevărată “țară a ironiei”, ce devine adevărat domeniu predilect pentru numeroși artiști, ținând de epoci diferite și venind din spații culturale nu o dată îndepărtate. Ironia, privită, însă, în studiul de față, cu toată seriozitatea, reușește să clarifice multe dintre acele zone rămase, până acum, sub zodia analizelor superficiale sau de circumstanță și să aducă numeroase date noi în contextul unui tip de discurs ori de practică literară doar aparent familiare tuturor.

Pierre Schoentjes, Poétique de l’ironie, Paris, Éditions du Seuil, 2001