Despre moarte, numai de bine/ de Alex Goldiș

Nu-i greu de constatat că volumele care abordează atât de frontal teme grave precum boala incurabilă sau moartea riscă, sub pojghița de respect politicos și de admirație empatică a comentatorilor, să treacă aproape neobservate sub raport estetic. Și asta nu se întâmplă de ieri de azi la noi, dacă ne gândim că Max Blecher a trebuit “să aștepte” aproape jumătate de veac pentru ca scrierile lui să nu mai fie receptate ca jurnale sau impresionante “documente umane”, ci ca romane în sensul deplin al cuvântului (“estetice”, “ficționale”), înseriabile în orice istorie a literaturii române.

Păstrând proporțiile, de aceleași dificultăți de receptare beneficiază și ultimul volum al lui Ion Zubașcu. Epitete precum “cutremurător” sau “încrâncenat” îmi par adeseori eufemisme ale unor critici care iau în serios mai mult drama umană din spatele volumului, deloc neglijabilă, firește, și mai puțin capacitatea de expresie a scriitorului. Or, departe de a fi invers proporționale – un poet talentat scria că “funcția soteriologică e, aici, infinit mai importantă decât cea estetică” -, cele două se condiționează reciproc.
La drept vorbind, nu văd de ce i-am acorda circumstanțe atenuante lui Ion Zubașcu pentru tematica gravă din ultima carte, de vreme ce el însuși le refuză constant. Căci, în ciuda titlului cam antitetic și livresc, “Moarte de om. O poveste de viață”* reface, într-o retorică crudă, filmul îmbolnăvirii de cancer developat cu încetinitorul. Surprinzător e să descoperi că în logica internă a volumului nu dau tonul nici spaima absolută, nici descrierea atroce a suferințelor fizice, ci o luciditate capabilă de a surprinde toate nuanțele apropierii morții. Celui care vorbește în “Moarte de om” boala nu-i dictează o retragere resemnată în sine sau o permanentă plângere pe propriile ruine, ci îi deschide celulele, făcându-l permeabil la fenomenele din jur. Extrem de personală în volumul lui Ion Zubașcu e senzația că, în loc să provoace mortificarea trupului sau a minții, starea de asediu fiziologic echivalează cu o hiperacutizare a simțurilor. Moartea beneficiază de ingenuitatea și curiozitatea oricărei experiențe noi.

De aici, optimismul ce respiră prin toți porii cărții (deși solicitant ca orice catharsis, volumul nu e nici întunecat, nici deprimant), dar și impresia de catalog exhaustiv al atitudinilor și al senzațiilor bolnavului incurabil.
Dacă nimic din ceea ce înseamnă propria dispariție nu-i poate rămâne străin, poetul transcrie fără pudoare toate detaliile care alcătuiesc universul proaspătului bolnav de cancer. Excelent e figurată, în volum, tensiunea dintre instalarea aproape voluptuoasă în boală și receptarea ei ca alteritate absolută. Pentru că, pe de o parte, nefericiții pacienți ai Centrului Mondial de Oncologie (numele cu rezonanțe ezoterice al clinicii) mai păstrează, ca în imaginarul blecherian, ceva din mondenitatea existenței de dinainte: “domnul cu valva aortică înlocuită și testicolele extirpate/ își bea liniștit cafeaua cu doamna fătă uter și rect/ cu punga colostomică la vedere pe masă/ și tuburile lungi de plastic prelungindu-i intestinul gros”. Tonul caricatural se resoarbe, însă, rapid, într-o asumare totală a noii realități. Cele mai emoționante rânduri din volum celebrează, de aceea, sordidul spital ca pe un al doilea cămin: “cireșele se coc printre frunzele late ale cireșului/ foarte înalt și răsfirat pe deasupra meselor/ doi porumbei se împreunează pe-o creangă/ lumi peste lumi printre lumi/ peste masa mea de la bufetul Oșanca din curtea interioară a Centrului Mondial de Oncologie/ de unde n-aș mai pleca niciodată niciunde/ scriind printre resturi de oameni cuvinte întregi/ după ce chirurgul și urologul mi-au cotrobăit cu degetele prin rect/ pipăindu-mi tumoarea colorectală și adenomul de prostată/ trăiesc și eu cu plenitudine clipa/ sunt aici ca pretutindeni acasă”. Cu cât recompune mai complet fenomenologia morții, intuindu-i ascunzișurile și intimitățile, cu atât își probează muribundul capacitatea vitală ieșită din comun. Pe acest frumos oximoron se depun toate straturile de semnificație ale cărții.

A nu se înțelege de aici că personajul central vede moartea în roz sau că se bucură ca un martir de șansa mântuirii prin suferință. Dimpotrivă. Cele mai multe poeme din volum transcriu, într-un amestec extrem de bine dozat de sentimentalism și cinism compensativ, toate neplăcerile și chinurile prin care trece “condamnatul la moarte”. Nu atât insuportabilele dureri fizice sunt reținute – în cele două-trei poeme care le pun totuși, sub reflector, poetul apelează la persoana a III-a a demnității, devenind brusc “pacientul Ion” -, cât mai ales imensul disconfort psihic. Experiența bolnavului incurabil e experiența înstrăinării absolute. În primul rând, față de limbaj. Căci pacientul nu mai întrevede nicio legătură vitală între propria ființă și imperiul de semne abstracte (diagnostice, rețete, medicamente) care tinde s-o guverneze de acum înainte. Jargonul prolix al medicinei, transcris ca atare în multe dintre poemele lui Ion Zubașcu, marchează cea mai gravă dezrădăcinare, pasul hotărâtor spre ermetismul absurd al morții: “iar încheierea documentarului vine aproape de la sine/ și te va urmări toată viața de acum înainte/ cu finalul apoteotic ca un apus de soare:/ adenocarcinom biodiferențiat ulcerat/ se recomandă cura chirurgicală a tumorii”. Extrem de expresive sunt, apoi, pasajele care transcriu nepăsarea personalului medical. O nepăsare cu atât mai dureroasă cu cât ea nu reflectă rea-voință (poetul nu alunecă nicio clipă într-o facilă critică a “sistemului”), ci doar ușurătatea inconștientă, extrem de dureroasă pentru bolnav, a celui aflat încă în deplinătatea facultăților fiziologice.

Adevărata putere vizionară a lui Ion Zubașcu devine stridentă, însă, în închipuirea instrumentelor de diagnosticare sau de tratament ca pe figurile unui bestiar gata să se năpustească în orice clipă asupra victimei. Descendent direct al vinovatului fără vină din “Colonia penitenciară”, pacientul din “Moarte de om” e devorat permanent de mecanica mocnită a tehnicilor medicale – semn că, la urma urmei, “vindecarea” poate fi la fel de violentă ca boala însăși: branulele de pe brațe sunt “deschise ca niște ventuze flămânde”, razele X “ciuruiesc maxilarele”, laserul roșu “taie fața în două”, iar aparatul de radioterapie “țiuie straniu ca o bombă cu ceas”. O mare parte din autenticitatea volumului derivă din rușinea celui care se dezgolește până la ultima celulă în fața unor străini sau a unor mașinării absurde. Neconcesiv, capabil de a duce confesiunea până la marginile suportabilului, poetul sublimează atât de umilitorul proces al clismei într-o tragică deposedare de sine: “acum gata mergeți la toaletă și stați până scoateți din dvs tot/ am rămas în sfârșit singur și am putut să mă minunez/ de familiarismele stranii dintre unicitatea trupului meu/ și acele lucruri mizere comune de-a dreptul impardonabile/ din debaraua înghesuită ca un oficiu de spălătorie/ acolo șezum și plânsum și-am scos din mine mai mult decât tot”.

Religiozitatea, extrem de pregnantă în carte, nu reflectă nici ea zboruri abstracte și artificioase în universuri compensatorii, ci e, de cele mai multe ori, încarnată tot în biologie. Nu mă pot abține să nu citez acest original cânt de “Preamărire și slavă”, în care devine imposibil de distilat ironia din mijlocul patetismului sau fervoarea mistică din interiorul blasfemiei: “îți mulțumesc Doamne că mă întorci/ la normalitatea funcțiilor mele fiziologice/ îți mulțumesc că mi-ai separat din nou/ micțiunea și flatulențele explozive/ de diareea rebelă cu sânge de iradiație aproape cronicizată/ îți mulțumesc Tată Ceresc/ că mă pot bucura din nou/ de normalitatea funcțiilor fiziologice/ ale aparatului meu excretor/ amin”.
Poetul a intuit perfect că dacă mai există o religiozitate cât de cât autentică în astfel de cazuri-limită, ea-și găsește sediul nu în intelect, ci “în interiorul geologic al trupului”. Rebeliunea cancerigenă a glandelor reprezintă la rândul ei o eroare de asamblare venită “de sus” – demascată ca atare într-o odă onctuoasă: “dacă mărunta mea celulă de sânge/ funcționează impecabil după planul Tău/ nevăzută de nimeni în întunericul geologic al trupului/ în subsolurile cele mai igrasioase ale rărunchilor mei/ cum s-ar putea ca trupul acesta întreg/ identitatea și numele meu în istorie/ ansamblul perfect unitar al tuturor anonimelor mele celule/ să nu funcționeze după același program și același cod?/ Cristos a înviat din morți/ cântă măreața hemoglobină/ cu atomul proaspăt de oxigen în spinare/ cu atomul sleit de bioxid de carbon/ pre moarte călcând respirând/ și atunci trupul meu întreg/ cum să nu învie la lumină?”.

Capacitatea de a gestiona superior registrele stilistice, precum și complexitatea unghiurilor din care e privit fenomenul morții iminente – n-am amintit, din lipsă de spațiu, acutele poeme ale naturii, ale familiei sau ale discursului politic contemporan – recomandă “Moarte de om. O poveste de viață” drept cel mai consistent volum de poezie al anului în curs. Iar pe autorul său, figură de plan secund a generației optzeci, mai atras până acum de tentațiile jurnalistice decât de singurătatea la masa de scris, drept un poet de forță al literaturii actuale.

*) Ion Zubașcu, “Moarte de om. O poveste de viață”, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, 96 p.

Alex Goldiș (n. 26 aprilie 1982, Arad) – critic și istoric literar, redactor al revistelor Cultura și Vatra. Doctor în filologie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare și eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureștiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicționar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoș (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.