Despre producere si reproducere

Daca printr-o tehnica oarecare – cea fotografica, bunaoara – reproducem toate trasaturile necesare si suficiente imaginate de pictor si incarnate pe panza, “reproducerea” va produce exact acelasi efect optic ca “originalul” si va avea exact aceeasi valoare, ne spune Luis Prieto.
Mai e insa vorba de o “reproducere”? Sa precizez insa, inainte de a raspunde, ca teoria aceasta se cantoneaza strict intr-o “filosofie” a picturii si a fotografiei care identifica trairea pe care ne-o prilejuiesc tablourile si fotografiile cu experienta perceptiva: dar daca, asa cum spun unii, a percepe ceva drept tablou necesita si ceva pe care ochiul nostru nu il vede?
Nicidecum: iata raspunsul meu la intrebarea de mai sus. Daca fotografia pe care o obtine contine identitatea specifica imaginata de pictor, ceea ce fotograful face nu este altceva decat sa produca inca o data (si poate de nenumarate alte ori) obiectul pe care pictorul dorea sa-l vada in lume. Ca este ori nu facut de pictor, ca este ori nu facut de mana omului, acest obiect nou aparut difera doar numeric de “primul”.
In ipoteza ca lucrurile stau intr-adevar asa, fotografia intra intr-o clasa mai vasta. Intr-o clasa in care am mai intalni de pilda si piesele muzicale interpretate in salile de concert ori ansamblurile sonore produse de cititoarele de discuri clasice sau digitale. Aceasta companie sugereaza o serie de idei.
Compozitorul unei simfonii nu poate nicidecum sa fie si interpretul ei: in ipoteza ca poate canta la toate instrumentele de care are nevoie pentru simfonia sa, el nu poate canta la toate simultan, ci doar in succesiune. El nu poate decat sa imagineze o serie de sonoritati si sa dea instructiuni pentru producerea si articularea lor: de fiecare data cand, urmarind instructiunile continute in partitura, membrii unei orchestre realizeaza (bine ori mai putin bine) ceea ce compozitorul le-a cerut sa faca, suntem in prezenta unei noi produceri a piesei cu pricina. In muzica nu exista nici original, nici copii.
La prima vedere, inregistrarea unei piese muzicale nu ar apartine aceleiasi clase, caci ea pare sa fie “doar” copia unui eveniment sonor, singurul “autentic”. De fapt, daca ne gandim ca dispozitivul de inregistrare “lucreaza” pentru un aparat de redare, ne dam seama ca discul inregistrat este echivalentul partiturii: pe el se afla instructiunile prin aplicarea carora masina va produce (bine ori mai putin bine) acele sunete ce au aceleasi caracteristici specifice cu cele produse in sala de concert ori in studioul de inregistrare. Cand “ascultam un disc”, ascultam de fapt un obiect sonor produs acum si aici, nu reproducerea a ceea ce a fost undeva si alta data.