Despre productivitate și intoxicare

Recent a fost dat publicității un nou raport al organismelor Uniunii Europene, care așază din nou România și frații noștri de suferință de la sud de Dunăre, Bulgaria, pe ultimele locuri din UE, de data aceasta în ceea ce privește productivitatea economiei și a angajaților români.

Ca sa intrăm cu avânt în subiect, productivitatea în general este dată de utilizarea cât mai bună a resurselor economice de care dispui, adică să produci cât mai ieftin și să vinzi cât mai scump. Dacă ai produce un cui, de exemplu, gratis, și l-ai vinde cu 1 leu, ai avea productivitate economică infinită.

Cazul ideal, evident, în practică fiind imposibil de atins, pentru că trebuie să acoperi costurile materiei prime, echipamentelor de producție, energia, costurile cu spațiul de producție, impozite și taxe și, mai ales, că despre asta este vorba în acest material, cu forța de muncă.

De aici pornind, există și noțiunea de productivitate a forței de muncă, adică, de exemplu, ce valoare economică produce pentru o firmă fiecare angajat, fie ca este el director, sau simplu muncitor în producție, pe o linie de montaj.

Pentru că în România, cei care dau media productivității nu sunt directorii, nici măcar consultanții financiari sau bancherii, ca in Luxembourg, de exemplu, ci sunt simplii angajați de pe liniile de montaj, asta ca să excludem din start sectorul bugetarilor, pentru că Statul rămâne în continuare de la distanță cel mai mare angajator din economie, dar acolo discuția despre productivitate este mai abstractă și depinde, în opinia mea și de alți factori, nu numai cei pur economici.

Revenind la valoarea economică pe care un muncitor de pe o linie de montaj al unui producător de componente in industria auto, sau un casier de la Carreffour din România o aduce unei companii, trebuie să spun că în opinia oficialilor UE, opinie acceptată fără rezerve și de Președintele Traian Băsescu, România stă foarte prost.

Asta ar fi cumva ca o justificare a salariilor extrem de mici care se plătesc angajaților români, salarii-indicator în economie, care afectează prin multiplu de mărime, întreaga sferă a salariilor in România, pentru că ordinul de mărime se păstrează și în sfere mai înalte.

Păi dacă un casier la Carreffour România căștigă de 11 ori mai puțin decât unul din Franța, lucrând la același angajator, pe același post, devine normal ca și un bancher într-o sucursală din România să câștige tot cam de 10-11 ori mai puțin decât unul dintr-o sucursală din Franța sau Germania, care face aceeași muncă, lucrează cu aceeași tehnologie, vinde aceleași produse, tratează același număr de clienți pe lună, generează chiar poate o cifră de afaceri mai mică decât colegul lui din România. Aici sunt convins că nu mă hazardez deloc, pentru că cine a fost in Franța știe că nu a stat niciodată la o coadă la casă la Carreffour mai lungă decât în magazinele din București, ca urmare cred cu tărie că vânzările pe tură pe casier în Carreffour sunt mai mari valoric decât în Franța, deși salariul e mai mic de 11 ori. Cum e cu teoria productivității aici?

În modul de calcul al productivității pe angajat în România, mai ales că preponderent la ora actuală în economie, așa cum reiese și din analiza PIB, o majoritate covârșitoare a creării de valoare economică este realizată de companii cu acționariat străin, calculul productivității angajaților români, în opinia mea, „suferă, suferă rău”.

O să încerc să vă arăt care sunt o parte din mecanismele prin care ni se „vinde” de ceva timp această intoxicare, că românii muncesc „mult dar prost”, adică nu suntem productivi în comparație cu nemții, francezii care muncesc 3 ore pe zi, dar cu avânt, sau mai aproape cu cehii, polonezii sau ungurii, care lucrând în aceași industrii au salarii de 3-6 ori mai mari ca noi.

Să luăm cazul unui producător de componente auto, sucursală a unui jucător lider de industrie, care are o linie de asamblare, de exemplu, la Balș. Pentru stabilirea productivității în general trebuie comparate costurile de producție, cu veniturile generate de vânzarea producției. Am să vă arăt cum se pot denatura semnificativ ambele elemente, deci și rezultatul.

În structura costurilor pe produs putem să delimităm o serie de elemente: costuri investiționale pentru echipamente, sediu, dotări, IT, teren (unele din ele si sub formă de chirie), apoi vin costurile variabile cu energia, materiile prime, logistică și, desigur, forța de muncă. La care se mai adaugă și costul finanțării, care, desigur, pentru România este mai mare, indiferent că vrei să cumperi o mașină sau că vrei să pui pe picioare o fabrică.

Fiecare din aceste elemente are o pondere în costul produsului final.

Dacă această companie vrea să iasă cât mai puțin profitabilă în România și să exporte cât mai mult profit către alte entități, pentru a plăti impozite minime aici, și deci și salarii minime (pentru că dacă plătești salarii mari, plătești și impozite mari), are la îndemână o serie de mijloace.

Să începem cu finanțarea: cel mai simplu este să acceseze un credit de la firma mamă, la care să plătească o dobândă cât mai mare, dobândă agreată intern în concern.

Continuăm cu materiile prime: materiile prime care ajung pe liniile de montaj sunt de cele mai multe ori importate, tot de la o sucursală a firmei mamă, de cele mai multe ori exact din țările alea cu productivitate superioară (Cehia, Polonia, Ungaria), evident la un preț fixat intern, ca să „dea bine în contabilitate”.

Tot la capitolul prețuri de transfer, această practică a umflării la limita profitabilității a prețurilor de transfer pentru sucursalele din România, în ceea ce privește importul de produse finite sau materii prime de la firmele mamă, toate corporațiile o practică, optimizare fiscala se cheama si a inceput sa ii supere chiar si pe cei mari, vezi cazul Marii Britaniei si al Frantei.

Un alt element care influențează productivitatea angajaților este tehnologia utilizată în producție, păi una este să produci ca Audi în Ingolstadt cu roboți și automatizat aproape integral, sau ca Dacia la Mioveni, care de abia anul trecut a luat un robot pentru tratarea anti-coroziune, după ce zeci de ani aceasta operațiune s-a făcut manual, cu operatori. Desigur asta îți asigură o investiție inițială extrem de scăzută, care înseamnă profit mai mult, dar normal că numărul de mașini produse per angajat este mai mic decât la Audi, cel puțin teoretic.

Și chiar și în acest caz, cu stupoare am constatat acum ceva timp că în uzina Dacia de la Mioveni se produc mai multe mașini per angajat decât într-o uzină „fanion” Audi, din Ingolstandt, unde se produc aprox. 600.000 de mașini pe an, A3, A4, Q5, A6 și A8, cu 33.000 de angajați și automatizare de cel mai înalt nivel. La Dacia Mioveni se produc peste 300.000 de mașini anual, cu mai puțin de 9.000 de angajați alocați pentru producția de vehicule.

Cât privește venitul economic, cifra de afaceri din vânzarea produselor finite, în multe din cazuri și aici au loc denaturări pe aceeși metodă: produsele nu se vând direct din fabrică distribuitorilor independenți sau clienților finali, la prețul pieței, ci sunt vândute la prețuri de transfer impuse de firma mamă, unor alte sucursale, care apoi le revând cu adaosuri care generează productivitate ridicată în statisticile UE, angajaților de acolo. Pentru emiterea de hârtii și facturi.

În această ordine de idei, companiile cu acționariat străin decid în proporție de 99% nivelul costurilor și veniturilor pe care le realizează sucursalele lor din România, nu piața însăși. Deci și cifra de afaceri declarată pe angajat sau pe companie este, ca urmare, mai mică, ca urmare și productivitatea „economiei românești” și a românilor este codașa UE….

Păi atunci cu toate aceste elemente privind costurile de producție și veniturile realizate complet denaturate prin metode extrem de simple, cum putem să acceptăm această intoxicare voită asupra nivelului cică scăzut al productivității în România, indiferent de industrie, și al românilor ca angajați, care are ca scop menținerea unor salarii la limita subzistenței pentru români și accentuarea exodului de forță de muncă ieftină și super-calificată către economiile europene care „trebuie” să prospere, pentru că așa s-a decis la Davos, Bruxelles sau, mai demult, în Malta?

Sigur, probabil că opțiunile pentru România, ne place sau nu, sunt extrem de puține, dată fiind politica concertată a factorilor decindenți ce se întâlnesc în celebre stațiuni, și printre aceste opțiuni probabil că ar putea fi, în opinia mea, cea mai extremă, utilizată cu succes și la începuturile istoriei moderne a României….