Despre regizorii care stiu sa opreasca timpul

Intr-un recent interviu televizat, chiar inaintea decernarii Globurilor de Aur, Tim Burton spunea ca, desigur, buletinele de stiri isi au rostul lor pe lume, dar un film care sa-i placa, un film adevarat, nu va arata niciodata ca un buletin de stiri. Arta poetica a regizorului absolvent al Institutului de Arta din California, care a debutat realizand filme de animatie la studiourile Disney, aceste cuvinte definesc succint si exact apetitul lui Burton pentru fabulos, pentru descatusarea absoluta a imaginatiei, pentru miracolul pe care il pot cuprinde genericul de inceput si cel de sfarsit ale unui film sub bagheta unui regizor inteligent. Tim Burton realizeaza cu acest “Big Fish” cel mai cald si bogat film al sau. Amestec complex si inefabil de visare, fantezie si spirit ludic, filmul il plaseaza pe Burton definitiv (daca diversa lui filmografie n-o facuse deja!) in familia cinematografica a unor Fellini sau Terry Gilliam, cu descindere directa din fabuloasa conceptie regizorala a lui Georges Melies. Recompensat cu o nominalizare la Oscar, sapte nominalizari la BAFTA si patru la Globul de Aur, filmul este un extraordinar prilej pentru Burton de a trece prin toate marile povesti despre calatorii initiatice, apeland neconditionat la spiritul de aventura si la basmele copilariei fiecarui spectator. Simtindu-se incatusat de contururile stramte ale oraselului in care locuieste, eroul sau, Edward Bloom, pleaca sa cucereasca lumea, infruntand pericole inimaginabile cu ajutorul ambitiei, curajului si inimii sale deschise. In calatoria lui spre necunoscut, acest Ulise modern intalneste un peste imens, atat de inteligent incat nu poate fi prins, un oras paradisiac pe iarba caruia locuitorii pasesc fara pantofi, un circ al carui director se transforma noaptea in lup, un cuplu de cantarete siameze unite printr-o singura pereche de picioare, o vrajitoare in al carei ochi de sticla vizitatorii isi pot vedea moartea, un poet care jefuieste banci si o multime de alte personaje irezistibile. Aflat pe patul de moarte, Bloom ii istoriseste din nou fiului sau povestile care i-au imbogatit copilaria, lovindu-se insa de un scepticism dureros, explicabil prin teama fiului ca nu-si egaleaza tatal in imaginatie si har al povestirii. De aici, filmul isi depaseste propria poveste, transformandu-se, de fapt, intr-o superba pledoarie despre esenta si miracolul cinematografului. La replica fiului: “Vreau sa stiu daca macar vreuna dintre povestile lui e adevarata! Il iubesc, dar nu-l pot crede, e la fel de neverosimil ca Mos Craciun”, traducand ecoul unei disperate nevoi de concret, de palpabil, sotia acestuia ii raspunde: “Dar asta tine de puterea de a-l crede, de make-believe”. Provocandu-i cu acest film pe toti cei care nu stiu, nu vor sau nu pot sa creada in basme, Tim Burton face astfel apel exact la acel principiu care defineste forta povestii si arta actorului (“Acolo unde exista public si make-believe, exista si teatru”), pe care Stanislavski il enunta atat de plastic la repetitii, cand un actor il nemultumea, spunandu-i: “Nu creeeed…. Nu pot sa te cred”.

* “Pestele cel mare”/ “Big Fish” Productie SUA, 2003. Regia: Tim Burton. Cu: Ewan McGregor, Albert Finney, Billy Crudup, Jessica Lange, Alison Lohman, Helena Bonham Carter, Robert Guillaume. Premiera: 20 februarie. Distribuit de InterComFilm Romania.