Despre reguli/ de Tudor Călin Zarojanu

Sunt oameni – mulți, după știrea mea – care spun: „Eu cred în Dumnezeu, dar nu în popi, care umblă numai după bani!” Nu comentez aici decât aberanta generalizare făcută de persoane care, prin forța împrejurărilor, n-au stat de vorbă în viața lor decât cu 2, 5, hai 10 preoți. Dincolo de idiosincrazii, este o manifestare de orgoliu: am cunoscut șapte maghiari, ȘTIU EU cum sunt ungurii!

Sunt alți oameni – mai rafinați, mai cultivați, mai argumentativi – care spun: „Eu cred în Dumnezeu, dar nu în Biserică. Biserica, luată ca instituție și ca dogmă, nu-L reprezintă pe Dumnezeu și, de altfel, eu n-am nevoie de nimeni și nimic care să-mi INTERMEDIEZE relația cu El”. Nimic de comentat, din partea mea.

Mai sunt cei care sunt nemulțumiți de Biserică în general, ci doar de Biserica Ortodoxă Română. Unii dintre ei se mulțumesc s-o critice, câțiva fac chiar pasul de a se converti în altă confesiune. N-am nimic de comentat nici aici, pentru că eu chiar susțin libertatea totală a credinței și, în plus, deși mă bucur să fiu creștin ortodox, nu slujesc ideea că vreo religie ar fi superioară alteia.

Ce NU înțeleg eu și simt nevoia să comentez – chiar acid! – este atitudinea celor care apelează la Biserică la toate ocaziile importante (cununie, botez, sfeștanie de casă nouă, înmormântare) și-n rest o-njură ca la ușa cortului. Le-am spus, mai de mult, CRL, Credincioși cu Răspundere Limitată.

Simt de asemenea nevoia să-i pomenesc pe cei care susțin că ei cred în Dumnezeu, dar credința lor se oprește fix aici. Dumnezeu ca „ființă supremă”, vorba unui liber-cugetător, o entitate extrem de vag definită și neînsoțită de alte personaje sau întâmplări. Nu știu să se fi discutat vreodată asta public, dar există oameni care își declară credința în Dumnezeu, însă au serioase rețineri față de tot ceea ce se povestește în Biblie – atât Vechiul, cât și Noul Testament. Oameni care nu (prea) cred nici în Întruparea lui Iisus, nici în natura Lui divină, nici în Sfântul Duh, nici în neprihănirea Fecioarei Maria. Evită să vorbească despre aceste lucruri, pentru că știu că „n-ar da bine”, dar în sinea lor, în numele unui raționalism de asemenea afectat de orgoliu, tributari unei educații „științifice” înguste, incomplete și insuficient digerate, nu cred „chestiile alea”. Nici miracolele, nici autenticitatea și puritatea vieții monahale, nici aparițiile pământene ale sfinților, nimic sau mai nimic din ceea ce constituie esența credinței, în afară de „ceva” la care să te rogi când ai un necaz sau visezi la o bucurie.

În particular, semenii aceștia, în general cu un nivel cultural deasupra mediei, sunt confuzionați de ceea ce (cred că) știu despre adevărurile științifice, mai ales despre evoluționism versus creaționism. Cum să accepți ideea că Dumnezeu a creat un om, un singur om, și după aceea o femeie, ai căror copii, nu-i așa?, s-au împerecheat între ei – deci suntem cu toții produsele unor incesturi! –, când există schelete fosile de oameni în diverse faze de evoluție? Când Darwin a stabilit o dată pentru totdeauna că „oamenii se trag din maimuțe”? Ceea ce, în fapt, bietul om – credincios în Dumnezeu, în paranteză fie spus – n-a afirmat niciodată, dar ce mai contează!?

Deci, Dumnezeu… da, cumva, ceva, o entitate neclară, ceva cosmic, extraterestru… Iisus, da, probabil un om cu puteri speciale, doar și azi există vindecători… dar, în rest, a se slăbi cu potopuri, tufișuri arzând, tăblițe de legi divine, învieri, ridicări la ceruri, plus premoniții și trucuri magice á la Arsenie Boca. Hai, c-am făcut și noi chimie și geologie la școală!

În fine, mai am ceva de comentat despre cei care, deși oricum nu recunosc autoritatea morală și spirituală a Bisericii, sunt preocupați s-o aducă pe calea cea bună! Și anume, amendând, chestionând, semnalând tradițiile și obiceiurile bisericești greșite. Oameni care nu merg la biserică decât strict ocazional construiesc argumentații severe, sarcastice sau ironice la adresa cutumelor pe care credincioșii practicanți le acceptă – după părerea exegeților – în mod inerțial, ca oile.

N-am să mă obosesc să dau exemple. Mai ales că, din punctul de vedere al persoanelor în cauză, cam tot ceea ce se obișnuiește a se face într-o biserică e aiurea. Un singur lucru vreau să încerc să-l explic. De vreme ce oricum separă tranșant credința de Biserică și nimeni de pe lume nu-i poate obliga să-i calce pragul, necum să-i respecte cutumele, criticii acestora ar trebui să înțeleagă un lucru extrem de simplu: Biserica este un club. În care intri sau nu intri. Și, la fel ca orice club, are niște reguli și ritualuri. Dacă vrei să faci parte din club, le respecți. Dacă nu, nu. Du-te la patronul clubului 5 Hertford Street din Londra și spune-i că plafonul auriu de deasupra barului ți se pare de prost-gust!

Orice site de Internet în care vrei să-ți faci un cont are un buton „Accept termenii și condițiile”. Dar – ce să vezi? – nu are un buton „Accept să-mi faceți cont dacă acceptați voi alți termeni și condiții, și anume:” Cât de complicat vi se pare? Că 99.99% dintre utilizatori dau „Accept” fără să citească? – sigur că da! Uite-așa funcționează Internetul, și aș zice că funcționează bine. Uite-așa funcționează cluburile cele mai râvnite și – corectați-mă dacă greșesc – încă n-a apărut nicio mișcare de revoltă „Să schimbăm regulile clubului!” Or fi și membrii lor ca oile…

(foto: doxologia.ro)