Despre reproducerea fotografica

Divulgarea procedeului de obtinere a daguereotipurilor, divulgarea, apoi, a tehnicii negativ-pozitivului etc. au infierbantat mintile, caci apareau posibilitati pana atunci nici macar inchipuite.
Posibilitatea sa vezi Saint-Malo, bunaoara, fara sa trebuiasca sa pleci de acasa, ori sa vezi, de pilda, Gioconda fara a mai trebui sa te duci la Luvru. Doua pot sa fie gandurile pe care se sprijinea aceasta speranta: fie ca fotografia prilejuieste exact aceeasi experienta vizuala pe care ti-ar da-o obiectul fotografiat, fie ca fotografia este o proteza ce-ti permite sa intri in contact cu obiectul fotografiat, indepartat in spatiu ori timp. Desi foarte apropiate, cele doua seturi de ganduri sunt distincte si ambele sunt impartasite si astazi, de unii ori de altii. Le putem impartasi si noi?
Ma voi referi doar la cazul reproducerii fotografice a tablourilor, caz interesant si important, caci cea mai mare parte din contactul nostru cu artele vizuale este mediat de fotografie. Sa presupunem ca, multumita unor tehnici avansate de capturare a imaginii, precum si de imprimare a ei, obtinem o fotografie care are exact aceleasi proprietati optice ca tabloul fotografiat: va fi oare experienta celui ce o priveste aceeasi cu cea pe care ar avea-o daca ar privi originalul?
Intrebarea a primit doua raspunsuri, diametral opuse. Raspunsul lui Walter Benjamin este negativ: nu, ne spune el, caci prin reproducerea sa mecanica, tabloul
si-a pierdut “aura”, unicitatea data de contextul si istoria crearii si expunerii lui. In Mitul originalului, Luis Prieto afirma dimpotriva ca cele doua experiente sunt identice. Sa-i urmarim argumentatia.
Exista doua tipuri de identitati, identitatea specifica (de la specie) si identitatea numerica. Prima este data de un ansamblu finit de proprietati necesare si suficiente pentru ca ceva sa fie ceea ce este: scaun, floare, om, sirena. Cea de a doua este constituita de o infinitate de caracteristici (printre care si cele specifice) care ne fac sa fim in prezenta acestui scaun (si nu a aceluia), in prezenta acestei flori (si nu a aceleia) etc. Cu care dintre cele doua identitati are artistul de a face? Cu cea specifica, raspunde fara ezitare Prieto: un pictor nu face altceva decat sa inventeze o identitate specifica, adica un ansamblu finit de proprietati pe care panza de pe sevalet ar trebui sa le prezinte in momentul in care isi va fi terminat treaba. Nici nu ar putea sa fie altfel, caci, fiinta finita fiind, el nu ar putea imagina infinitatea de trasaturi ce constituie identitatea numerica, cum nu ar putea, in momentul executiei, sa controleze infinitatea de caracteristici ale acestei panze, ale acestor vopsele etc.
In consecinta, daca printr-o tehnica oarecare – cea fotografica, in cazul de fata – reproducem toate trasaturile necesare si suficiente imaginate de pictor si incarnate pe panza, “reproducerea” va avea exact acelasi efect (si aceeasi valoare) ca “originalul”. Dar e oare vorba de o “reproducere”?