Despre șantajul intelectual. Pornind de la Céline/ de Bogdan Crețu

Am aflat, citind un articol semnat de Matei Vișniec, despre recentul scandal redeschis în Franța în jurul scriitorului Louis-Ferdinand Céline; intenția inițială a Ministerului Culturii din Franța de a organiza o celebrare oficială a 50 de ani de la dispariția prozatorului a fost retrasă, la presiunea unor foruri ale comunității evreiești. Céline a fost, știe toată lumea, un antisemit convins (în scrieri precum “Bagatelle pour un massacre“ ori “Ecole des cadavres“) și un susținător al regimului nazist în Franța. Cu toate acestea, într-o literatură din ce în ce mai vlăguită, cum este cea franceză de zeci de ani, e limpede că autorul “Morții pe credit” este cel mai mare prozator de după Proust. Dacă nu cumva singurul cu adevărat mare… Sigur, în Occidentul în care corectitudinea politică a devenit obligatorie, având forța unei adevărate ideologii, reacția oficialilor este un semn de precauție: în acest mod, s-a îngropat o polemică sensibilă, care ar fi meritat însă dusă până la capăt în mod deschis, pentru că problema de fond depășește cu mult cazul particular al acestui mare scriitor.

Discuția ne privește și pe noi mai mult decât credem. În anii ’90, ea a ocupat adesea paginile revistelor culturale, a stârnit polemici, confruntări aprinse, care nu au ajuns însă la nici un rezultat, pentru că nu au reușit să se elibereze de o patimă ce le-a răpit discernământul. Trecutul trebuie judecat, oricât de hidos ar fi el, fără încrâncenare. Unii critici, printre care Gheorghe Grigurcu a fost cel mai acerb, au susținut că este nevoie de un “Nurnberg românesc”. Comunismului trebuia, altfel spus, să i se facă un proces. Alții s-au grăbit să redeschidă procesul extremismului de dreapta. Dacă ar fi fost făcute cu obiectivitate și cu rigoare, ambele inițiative ar fi avut un efect benefic.

Dar a muta același act justițiar în spațiul mult mai nuanțat al literaturii implică niște riscuri majore. Marii vinovați sunt de căutat printre foștii politruci, printre cei care au fost tartorii ororilor legionare sau comuniste, nu printre cei care, cu unele compromisuri, au suportat efectele și, să admitem, le-au cântat în strună. Și apoi, discutând despre literatură, nu ai cum să condamni opera din cauza autorului ei. Care este vina romanului Princepele, de pildă, că Eugen Barbu a fost un ticălos? Și ce facem, îi lustrăm pe scriitorii care au păcătuit într-o perioadă a terorii generalizate? Ne lepădăm de Sadoveanu, de Călinescu, de Arghezi, de Nichita Stănescu și de alți mari scriitori doar pentru că oamenii au avut niște lașități? Procedăm ca în anii ’50 și îl reducem pe Rebreanu la un om al regimului fascist, ignorând dimensiunea sa de mare scriitor? Sigur, soluția este să spunem lucrurilor pe nume, să publicăm textele, să le scoatem la vedere, dar să apreciem opera literară la adevărata ei valoare, fără a o coborî doar pentru că scriitorul nu a avut resurse să fie un erou. Și, oricum, nu trebuie uitat că aceste compromisuri nu sunt niciodată lipsite de nuanțe. Nici măcar cel al lui Céline. Cine îi cunoaște bine biografia știe că totuși el nu a fost neom.

Un alt lucru mi se pare mai grav: părerea unora, vehiculată și în Franța cu prilejul recentei polemici, că nu îl poți citi pe cutare scriitor dacă nu aderi și la păcatul lui. Altfel spus, nu mă pot bucura de literatura lui Proust fără să fiu homosexual, nu îl pot aprecia la superlativ pe Céline fără să fiu antisemit, nu pot să-l gust pe Sartre fără să fiu comunist. Mi se pare un punct de vedere de-a dreptul imbecil. Marea artă scapă mereu încorsetărilor ideologice sau morale. Că asta convine sau nu multora, Céline rămâne, cu toate opțiune sale politice sau mai curând în pofida lor, un mare scriitor. Punct!

Problema este alta: de ce ni se pare mult mai ușor de acceptat cinismul lui Sartre (un scriitor mult mai mic decât Céline), care, comentând știrea ce abia pătrundea într-un Occident de stânga, cum că regimul bolșevic sovietic a ucis milioane de oameni, afirma senin că, la urma urmelor, fiecare revoluție, pentru a învinge, este nevoită să se debaraseze de dușmanii săi? De ce se găsesc voci mult mai categorice care condamnă adeziunea intelectualității interbelice la extremismul de dreapta, dar acceptă că adeziunea la regimul comunist criminal este scuzabilă? De ce nu putem discuta public despre mișcarea legionară, dar nu ne scandalizează nostagiile stârnite de regimul comunist unora cu valori joase? De ce Hitler ar fi un monstru mai hidos decât Stalin? De ce Stalin ar fi un monstru mai hidos decât Hitler? De ce ororile sunt puse în balanță, de parcă genocidul ar avea termeni de comparație? De ce Holocaustul, fără îndoială una dintre dovezile cele mai cutremurătoare că civilizația europeană nu ne scutește de oroare, atârnă mai greu decât exterminarea a milioane de oameni de către regimul comunist? Sau decât masacrarea armenilor? Care este unitatea de măsură care ne-ar ajuta să ierarhizăm tragediile istorice?

Sunt, iată, foarte multe puncte sensibile, la care se ajunge, pornind de la cazul unui scriitor nu lipsit de păcate. O dezbatere publică serioasă, purtată de către specialiști, ar avea șansa să readucă discuția în zona unei normalități care a lipsit mai mereu. Dar există întodeauna teama aceasta “diplomatică” de a nu deranja. De a fi corecți politic… De ce să nu o spunem, există și o presiune a unor cercuri etnice, politice, culturale care fac ca această discuție să nu poată fi purtată într-o tonalitate normală. Schimburile de replici stârnite de ieșirea lui Ion Cristoiu într-o emisiune a Eugeniei Vodă este o dovadă recentă că o dezbatere serioasă, obiectivă despre niște momente sensibile ale istoriei noastre nu este încă posibilă la noi. Dar oare cât timp va mai trebui să treacă până să ne acceptăm trecutul, așa cum a fost el? În loc să intre în scenă istoricii, polemica se poartă în termeni de filosemitism și antisemitism. De parcă între acești poli nu ar exista și o cale de mijloc. De parcă tragediile cauzate de nazism pot fi mai grave decât cele cauzate de comunism sau invers. Eu unul cred că orice regim totalitar merită să fie incriminat cu aceeași măsură. Moartea unora nu este, nu are cum să fie mai acceptabilă decât a altora. Pentru că, dacă vrem să rămânem oameni, nimic nu poate justifica genocidul. Crima este întotdeauna la fel de odioasă, indiferent de ideologia care o organizează.

Prin urmare, puțin calm nu ar strica unor dezbateri de acest fel. Doar că acești sâmburi ai discordiei nu prea apucă să se transforme în dezbateri riguroase. De ce? De teama de a nu deranja, de a nu purta etichete obtuze, ideologizante, care se aplică foarte ușor: una-două cutare intelectual este clasat drept antisemit ori, după caz, drept comunist. Eu unul cred că, în România anului 2011, nici un om normal nu mai are motive să fie antisemit sau comunist. Acești termeni au devenit pe nesimțite niște instrumente de șantaj intelectual, care pe foarte mulți îi sperie.

BOGDAN CREȚU (născut la 21 ianuarie 1978, în județul Constanța) este lector la Catedra de Literatură Română din cadrul Facultății de Litere, Universitatea “Al.I. Cuza” din Iași. Doctor în filologie, cu distincția magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica și eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România; Premiul pentru debut al revistei “Convorbiri literare”); Matei Vișniec – un optzecist atipic (Premiul pentru debut al “Ziarului de Iași”, nominalizat la Premiul pentru debut al revistei “România literară”), Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană (Premiul pentru critică al revistei “Ateneu”), Utopia negativă în literatura română. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semnează prefețe la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei “Paradigma”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Asociației pentru Literatură Generală și Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în “Ziarul de Iași”. Colaborator la emisiunea “Convorbiri literare” a Radio Iași, din 2006.