Despre soarta tristă a industriei chimice românești

Pe fondul dezbaterii cazului Oltchim, Ziarul Financiar a publicat în urmă cu două săptămâni o excelentă sinteză a situației industriei chimice și petrochimice din România, din care rezultă că o bună parte din companiile din acest sector și-au încetat activitatea sau sunt la limita supraviețuirii. Evident că se pune întrebarea cum și de ce s-a ajuns aici, pentru că printre societățile dispărute se numărau atât unele rămase în proprietatea statului, cât și altele care au fost trecute în proprietate privată. Este oare un mit ideea că o companie este mai bine gestionată în regim de proprietate privată?

Mai ales în climatul actual, o analiză obiectivă a evoluției industriei este foarte dificilă în condițiile în care eșecul unor mari întreprinderi este un subiect sensibil politic, social și chiar emoțional. Cunosc mulți oameni care și-au legat viața de o anumită industrie sau companie și care nu înțeleg și nu acceptă că dintr-o dată compania respectivă ajunge în faliment. Fiecare are explicațiile sale, de la managementul dezastruos la corupție, furt, interferențe politice, lipsă de politici și strategii adecvate ale statului în această tranziție haotică prin care a trecut România sau concurență neloială a firmelor străine. Deși toate acestea au rolul lor, eu cred că situația multor companii din diverse sectoare industriale și mai ales din chimie și petrochimie a fost grevată dintr-un început de păcatul originar al nașterii în baza unui model de dezvoltare voluntarist, care își permitea să nu țină seama de viabilitatea economică reală a unui proiect și să îl promoveze din rațiuni pur ideologice.

Chimia și petrochimia au avut șansa/neșansă să fie considerate de regimul comunist portdrapelul modernizării economiei românești. România avea o tradiție în producția de petrol și gaze naturale, specialiști cu experiență recunoscută la nivel internațional, astfel că valorificarea superioară prin petrochimie a țițeiului și a gazelor naturale era o idee cât se poate de înțeleaptă. Marile rafinării și combinate construite la sfârșitul anilor 1960 și în perioada anilor ’70 au beneficiat de o conjunctură economică extrem de favorabilă, când primul șoc petrolier din 1973 a schimbat complet raporturile de forță la nivel mondial. Ceaușescu a avut destulă abilitate pentru a folosi capacitatea de producție și rafinare a României ca pe un instrument economic și politic eficient, prin care și-a făcut prieteni atât în țările arabe, cât și în lumea occidentală. Este momentul de glorie al industriei chimice și petrochimice românești.

Dar dificultățile au început să apară încă din anii 1980. Capacitatea de rafinare dezvoltată în țară era de aproape două ori mai mare decât producția națională de țiței, care intrase deja în declin. Relațiile cu țările arabe și cu Occidentul s-au mai răcit, piețele de aprovizionare și desfacere au devenit mai pretențioase, astfel că în multe rafinării și combinate au început să apară sincope în producție. Investițiile în întreținere și modernizare au fost tot mai puține, ceea ce a făcut ca o parte din industrie să rămână în urmă din punct de vedere tehnologic.

Dar problemele cele mai grave erau de natură economică: toată industria funcționa în baza unui sistem de prețuri artificial, care nu avea legătură cu prețul internațional al materiilor prime și al produselor finite și unde opera un complicat sistem de subvenții și transferuri implicite. Era imposibil în aceste condiții să se știe care produse erau cu adevărat rentabile, ce întreprinderi lucrau în pierdere, dacă profiturile lor erau reale și dacă prin exporturi se pierdea sau se câștiga venit național. Competitivitatea și viabilitatea industriei erau în mare măsură o necunoscută.

Lumea pentru care această industrie fusese construită s-a prăbușit în 1990. S-a prăbușit sistemul comunist și complicatele relațiile economice speciale din cadrul CAER. S-au evaporat relațiile speciale cu țările arabe și lumea a treia. Și mai mult decât orice alceva, s-a dizolvat sistemul de conducere centralizată a economiei, cel care indica fiecărei întreprinderi cât să producă, cui să distribuie producția sa și la ce prețuri. Transformate în societăți comerciale, fostele întreprinderi socialiste s-au bucurat pentru scurtă vreme de independența câștigată, pentru ca apoi să își dea seama că viața în capitalism este cel puțin la fel de complicată că și în comunism. Liberalizarea treptată a prețurilor, a dobânzilor și a cursului de schimb a început să scoată la iveală lipsa de competitivitate a multor produse și lipsa de viabilitate a unor întreprinderi. Cum autoritățile nu au avut curajul să procedeze la o restructurare a sectorului de rafinare dezvoltat în exces și au încercat să mențină în funcțiune toate unitățile, pierderile și datoriile s-au generalizat în întregul sector. Au fost puse în aplicare programe succesive de restructurare, iertare de datorii, finanțări și refinanțări și într-un final s-a încercat și privatizarea – dar în multe cazuri era deja prea târziu.

Am vizitat, spre sfârșitul anilor ’90 și în primii ani de după 2000, unele din întreprinderile din sectorul chimiei care erau propuse spre privatizare și adesea peisajul era dezolant: hectare întregi de hale părăsite, cu geamuri sparte, de utilaje care rugineau, munți de materiale adunate sub benzile transportoare imobile. Conducerea unității căuta cu înfrigurare soluții: investise într-o linie de fabricare a detergenților, în ideea că există cerere în piață pentru așa ceva și se poate genera rapid un flux de lichiditate. Dar pentru marele combinat, noua activitate nu era decât o picătură într-un ocean. Mă frământam încercând să găsesc argumentele pentru care un investitor ar fi dorit să preia această societate. Un investitor cu experiență și forță evită să se angajeze în preluarea unei entități cu probleme care pot genera riscuri, inclusiv reputaționale, serioase. Din păcate, astfel de oportunități atrag investitorii aventuroși, cărora puțin le păsa de riscuri reputaționale, de obligații de mediu sau de obligații în general; de obicei, ei nu fac altceva decât să încerce să câștige de pe urmă lichidării societății.

Tiparul din industria chimică se regăsește și în alte ramuri în care numeroase societăți comerciale nu au știut să se adapteze schimbărilor intervenite după 1990. Încercările de reabilitare a unor întreprinderi prin tot felul de programe guvernamentale nu au făcut decât să întrețină iluzii și să amâne deciziile de privatizare. Întârzierea privatizărilor a agravat degringolada în care multe societăți comerciale au intrat. Investitorii de forță au fost adesea descurajați, lăsând locul aventurierilor care nu știu și nu pot să facă mai mult decât să conducă spre lichidare o societate muribundă.

Până la un punct este natural ca societățile comerciale și chiar întregi ramuri industriale să se restrângă sau să dispară după o vreme cum s-a întâmplat și se întâmplă peste tot în țările dezvoltate. Importantă este capacitatea economiei de a înlocui industriile trecutului cu altele, care promit o valoare adăugată mai mare, o amprentă asupra mediului mai mică și un mediu de muncă și viață mai plăcut și în această direcție trebuie să ne îndreptăm eforturile.

Aurelian Dochia este analist economic