Despre sponsori

Dupa 1989, multi se asteptau sa se intample si la noi ca in Apus, inclusiv in cultura, adica sa se renunte la centralizarea excesiva, initiativele sa nu mai depinda toate de stat, legi clare sa permita celor care isi vor fi facut averi (despre care eram siguri ca vor aparea) sa investeasca atat cat le permite punga si ii lasa mintea in activitati culturale.

Unul ca mine (si stiu ca nu sunt singurul) isi imagina lumea normala cu burse oferite de particulari pentru studenti, doctoranzi, masterate, fonduri pentru facultati (mai ales ca foarte multe sunt particulare) si pentru cercetare in toate domeniile, sali de expozitii, concerte, teatre construite de particulari, festivaluri si premii initiate si sustinute de firme in care statul nu are nici un amestec si foarte multe altele. Extrem de putin s-a realizat in aproape cincisprezece ani. Intai de toate, pentru ca in atata amar de vreme n-a aparut o lege care sa sprijine cu adevarat sponzorizarea culturii; ce au reusit succesivele parlamente (din care faceau parte chiar si foarte stimabili oameni de cultura) e mai degraba un surogat. Explicatiile oferite sunt multe, dar nu conving. Scutirea cu un procent de 5% din impozit, de pilda, pentru firmele si oamenii de afaceri care investesc in cultura n-ar insemna mari pierderi la bugetul statului, cum sustin incapatanatii cerberi financiari, ci castig de doua ori: imediat – pentru ca statul ar fi degrevat de multe cheltuieli (pe care, e adevarat, oricum nu le face); de perspectiva – pentru ca investitiile de acum din educatie, cercetare, prezervare a siturilor istorice, acte culturale isi vor arata bogate roade mai tarziu. Nu s-a facut pentru cultura nici macar cat s-a facut pentru sport (unde s-a facut oricum prea putin), domeniu in care au aparut, totusi, oameni dispusi sa investeasca – dar si multi dornici sa se imbogateasca. Din pacate, din cultura e greu sa te imbogatesti.

Se face ca statul se ocupa in continuare de mari proiecte, ceea ce este firesc. Fondurile pentru cultura sunt dirijate de multe ori preferential sau in functie de presiuni; dar ele sunt atat de putine, incat chiar si corecta de-ar fi distributia, tot ar urma nemultumiri. Dupa atatea promisiuni neonorate si nereguli semnalate, exista suspiciunea existentei coruptiei si in administratia culturala. In multimea de institutii, multe inutile sau in orice caz ineficiente, functionarii au ramas cam aceiasi, cu mentalitati din vechiul regim, cu principala preocupare de a-si mentine scaunul si cu idei si proiecte care nu se pot indeparta prea mult de ceea ce le spune memoria lor – “Cantarea Romaniei”, sub diferite forme. Probabil lucrurile se vor schimba doar cand sponsorii vor reusi sa inlocuiasca statul in multimea de acte culturale de care acesta e dezinteresat. Un viitor parlament poate va intelege sa creeze si conditiile: daca si cand cultura e socotita o prioritate, solutii exista.