Despre virtuțile unui jurnal adevărat. „Zen”/ de Stelian Țurlea

Nu știu dacă au început să se publice cronici la ultima carte a lui Mircea Cărtărescu, “Zen”, jurnalul anilor 2004-2010, lansat la Târgul de carte Bookfest, în urmă cu o lună. În mod cert nu vor fi numai întâmpinări pozitive, e posibil ca vocile celor nemulțumiți să fie mai numeroase. Chiar nu contează. Sensul acestor rânduri este nu atât să facă o cronică, cât să sublinieze o seamă de caracteristici ale genului de jurnal pe care îl scrie Mircea Cărtărescu, unul cu adevărat literar. Și rar. Mă voi strădui să privesc lucrurile din două unghiuri de vedere.

Există sute, chiar mii de jurnale publicate pe toate meridianele lumii, în care autorii lor notează cu satisfacție și acribie, de pildă, ora vizitei cutărui personaj, dacă au băut o cafea ori o sticlă de votcă, cât de mult și-au bârfit cunoștințele și orașul, dacă au ajuns ori nu acasă în patru labe de la vreo sindrofie, toate durerile de burtă, de dinți, de cap, orele la care au plecat și la care s-au întors de la slujbă, cum era îmbrăcat cutare, cum s-a făcut de râs cutare în nu știu ce împrejurare etc. etc., amănunte care poate interesează iubitorul de cancanuri, istoricul, istoricul literar sau genealogistul, dar care, din punct de vedere strict literar, sunt absolut inutile. În general, cel care scrie se străduiește să se prezinte într-o lumină cât mai favorabilă. Spre deosebire de acestea, jurnalul despre care discutăm acum este în proporție de nouăzeci la sută unul de idei – frământările legate de gestația și scrierea unui roman, de primirea lui, despre cărțile pe care autorul le citește sau pe care și le amintește în legătură cu creația acelui moment. Or, să scrii 600 de pagini despre aceste lucruri, care se adaugă sutelor de pagini ale celorlalte două volume la fel de substanțiale, în mare măsură aidoma, înseamnă că autorul lor este cu adevărat frământat de ceea ce așterne pe hârtie, pentru că, fapt extrem de important, nu se repetă, ba chiar transmite un sentiment de crescendo ideatic. Este jurnalul unui personaj, care este scriitor, dar nu un personaj-scriitor în general, ci scriitorul Mircea Cărtărescu. Nu rămâne decât să accepți sau nu.

Pe de altă parte, analizând subiectiv, cred că foarte mulți scriitori, fie că o recunosc ori nu, se regăsesc sau ar trebui să se regăsească în frământările acestea. Aproape toți sunt constrânși să găsească surse de supraviețuire, eventual scriind pentru ziare texte care îi îndepărtează de creația lor, uneori chiar o urâțesc. Din fericire pentru el, Mircea Cărtărescu n-a adăugat acestor frământări dilema montherlantiană, că familia sau iubirea pentru o femeie l-ar putea împiedica să creeze – rezultatul în cazul lui este o căsnicie fericită pentru care nu încetează să-i mulțumească lui Dumnezeu. Cărtărescu nu se sfiește să-și recunoască temerile – că nu va fi în stare să-și îndeplineacă planurile, că scrisul său ajunge “pe pilot automat” și devine “înspăimântor de prost” – de parcă “aș fi complet decerebrat” -, că apare o discrepanță între ceea ce vrea să scrie și ce scrie cu adevărat, că are momente în care e incapabil să-și aștearnă gândurile pe hârtie și e cuprins de panică, convins, mai degrabă în joacă, de sfârșitul vieții sale ca prozator. Prin aproape toate aceste temeri și frământări trece orice creator adevărat care se confruntă cu înspăimântătoarea trudă de a aduce lumea din mintea lui, inventată și virtuală, la cunoștința și pe înțelesul semenilor din lumea reală.

Unde mă despart de autorul acestui formidabil jurnal, deși mă străduiesc să-l înțeleg, este în obsesia receptării. Firește că oricare scriitor are nevoie de public, nu scrie nimeni pentru sertar sau pentru posteritate, e plăcută recunoașterea, întâlnirea cu cititorul, intercondiționarea cu reacțiile lui. Dacă ai șansă. Mircea Cărtărescu este probabil cel mai citit scriitor român, cărțile sale se tipăresc în tiraje amețitoare în comparație cu ale celorlalți, se scrie mult despre el, este cel mai tradus scriitor român, aproape în toate limbile, este cel mai premiat scriitor român, și totuși el e nemulțumit când trec câteva luni și n-a scris nimeni despre el, când apare o cronică negativă, când un cutare îi reproșează ceva, când nu-i apar nu știu ce titluri în limba cutare, sau îi apar cu întârziere, când nu ia nu știu ce premiu (firește, întâi de toate, obsesia Nobelului). Enorm de mulți scriitori sunt aidoma frământați, au frustrări, invidii și nemulțumiri similare (eu însumi cunosc mai mulți), numai că ei n-au ajuns la sinceritatea dezarmantă a lui Mircea Cărtărescu. Orice creator este teribil de orgolios, dar, în cazul lui, orgoliul e vecin cu paranoia. Pentru că întrebarea firească ar fi: După ce obține toate lucrurile după care tânjește, și pe care în mare măsură le obține, cum va mai reacționa? Mereu îi va lipsi ceva. Într-un fel, își dă singur răspunsul, în același jurnal de admirat: “«Pentru cine scrieți?» – mă tot întreabă peste tot, până și la fierul de călcat. Pentru cine scriu, Dumnezeule mare? Pentru cei care admiră și critică decent, adică pentru cei ce comit actul decent de a înțelege. Sau nici măcar pentru ei.”