Destin de somon

Daca ar avea mai mult timp liber ca sa-si poata aseza pe hartie trecutul, cartea care ar rezulta din torsul caierului cu amintiri s-ar referi, in ultima instanta, la filmele pe care ar fi trebuit sa le faca si nu le-a facut. Acesta este singurul mare regret al lui Andrei Blaier, caci, altfel, creatorul serialului “Lumini si umbre” isi asuma viata integral. (Marcela Gheorghiu)
Intotdeauna am fost mare iubitor de pisici! Scenariul la “Diminetile unui baiat cuminte” l-am scris cu o pisica dupa gat. Pisicile din curtea bisericii erau toate “marcate”. Le taiam parul de pe coada, asa incat semanau cu niste fierastraie. Pisicilor le facea placere si veneau la mine de bunavoie. Se simteau bine si ma lasau sa le fac cozi zimtate, asa ca toata lumea stia cand treceau pisicile pe la mine.
Eram un copilandru – de! -, iar acolo, in mahala, ma bucuram de un oarecare prestigiu, motiv pentru care intr-o zi m-am gandit la un scenariu cu pisici-parasutiste. Le-am confectionat, asadar, niste parasute interesante si zdravene. Pisicile veneau la mine una cate una, iar eu le puneam parasuta, le duceam in turla bisericii si le dadeam drumul. Toate femeile din mahala isi faceau cruce, in timp ce pisicile pluteau si apoi aterizau. Desigur, nu se simteau foarte bine, fiindca, in general, pisicile nu zboara, iar cand ajungeau la sol voiau sa fuga, dar parasutele se umflau si nu le lasau sa ia viteza. Atunci am invatat ce e ralenti-ul. Am crescut insa si toate acele nebunii incredibile s-au estompat. Fara sa-mi dau seama, am devenit adolescent.
Pe vremea noastra era foarte greu sa te apropii de o fata. Sa te fi ferit Dumnezeu sa fii inteles gresit in intentiile tale!… Dar fratele meu mai mare avea deja o prietena (care i-a devenit apoi sotie si ii este si astazi) si m-a invitat o data si pe mine la un ceai. Aveam numai saisprezece ani si era primul ceai la care participam. Eram cutremurat de emotie, cu atat mai mult cu cat la un ceai nu puteai sa te duci imbracat oricum. Trebuia asadar sa fac rost de o haina, fiindca nu aveam. Pe strada noastra locuia un croitor foarte bun, pe care il chema Aristide. Ne punea petece la pantaloni, la haine. Trebuie spus ca petecele erau nelipsite din vestimentatia noastra.
M-am dus asadar la Aristide si i-am cerut o haina. Astfel am putut sa ma prezint la prima reuniune dansanta din viata mea. Cand am intrat, se adunase deja toata lumea. Inca nu incepusera sa danseze si stateau, pe margine, de vorba. Am sarutat mana primei fete, mi s-a spus sa sarut mana tuturor fetelor, si atunci am sarutat mana tuturor – baieti si fete -, fara exceptie. Nu m-a putut opri nimeni. In fata acestei miscari precise, s-a creat o uluiala generala. Pe urma, desigur, lucrurile s-au schimbat, iar sportul – desi nu aveam datele necesare – mi-a redat spiritul competitiv.
M-am apucat de film. Am intrat la facultate, iar in anul II am fost dat afara. Probabil din pricina ca eram infumurat. Mai tarziu, am fost foarte bucuros sa aflu ca nu numai eu patisem asta. Si Pintilie a ramas repetent, si Vaeni a avut probleme de genul asta, si Serban Marinescu… A fost foarte interesant ca pe mine m-au trantit la marxism, fapt care in vremea aceea echivala cu  exmatricularea. Zece ani mai tarziu – terminasem facultatea si facusem deja primul film -, am fost invitat impreuna cu Dan Nutu la Budapesta, sa prezint “Diminetile unui baiat cuminte” (filmul a facut destula valva la vremea respectiva), prilej cu care ambasadorul Romaniei ne-a poftit la resedinta lui. Ne-am dus fara sa stiu ca ambasadorul era chiar fostul meu profesor de marxism, care credea sincer ca actiunea lui de a ma pica la facultate fusese o masura pedagogica subtila. Venisem la Budapesta sa prezint filmul, dar meritul, voia el sa creada, era al lui.
Eu insa uitasem incidentul. Il uitasem si pe individ. De fata cu toata ambasada, a inceput sa se laude ca “domnul regizor mi-a fost student si l-am trantit in anul II ca sa se faca om”. Ei, bine, uitasem. Nu am facut-o ca sa-l pedepsesc, nici din dispret. Pur si simplu uitasem. Iar el se incarcase cu ideea ca, datorita lui, am facut ceva in viata… Formidabila fixatie! Astazi ii realizez adevaratele dimensiuni, cu atat mai mult cu cat, ocupandu-ma eu insumi de studenti, nu as putea concepe sa-mi asum vreun merit al lor.
Viata si cariera mea si-au urmat nestigherite drumul. Am un adevarat cult pentru prietenie si, desi imi dau seama ca este o superba infirmitate, am incercat sa cred mai mult in ea decat in opusul ei, asa cum cred mai mult in imagine decat in trairea sa.
Casatorit cu acte am fost de doua ori si ceva. Despre ideea de casnicie am avut intotdeauna pareri diferite de ale altora. Am considerat si consider ca relatia unui barbat cu o femeie e mai importanta decat actul care ii leaga. Am avut relatii minunate care au durat doi, trei, chiar patru ani, dupa care ne-am despartit din diverse motive. Ele tineau neaparat sa-si ia lucrurile dar sa-mi lase fotografiile, nestiind ca, de fapt, prin acestea imi lasau totul.
Mai tarziu, cand am intrat in lumea filmului, am continuat sa strang fotografii cu toti cei pe care i-am cunoscut. Am poze cu Krzysztof Zanussi, facute aici, la mine, unde au intrat multi artisti mari. In 1967 sau ’68, am fost invitat cu “Diminetile unui baiat cuminte” la Expozitia Mondiala de la Montreal, unde erau prezenti Jean Renoir, Fritz Lang s.a. – niste icoane pentru mine. Acestia, dupa ce au vazut filmul, au vrut sa facem o fotografie impreuna. Am facut-o, dar n-am pastrat-o. tin minte ca mi-am spus atunci: “Lasa, prindem noi alta ocazie!”. Insa o noua ocazie nu s-a mai ivit. Au stat langa mine, iar eu nu am pastrat clipa! Dar nu aici s-au cuibarit regretele mele. Regretele mele s-au ascuns in spatele filmelor care ar fi trebuit sa fie si nu le-am facut. Acestea revin obsesiv si… dor.
Si acum, ce-ar fi sa incheiem? Pentru viata mea, foarte importanta a fost si a ramas familia. In 1988 am scris scenariul filmului “Vacanta cea mare”. Este un film pe care l-am dedicat tatalui meu, intr-o perioada cand nu aveai voie sa faci vreo dedicatie altcuiva decat marelui conducator. Astazi multe dintre emotiile care ma incearca vizavi de tinerete si copilarie sunt legate de imaginea omului minunat care a fost tatal meu. Mama a stat cu mine pana la adanci batranete, pe tata insa l-am pierdut devreme. Oricum, am ramas o familie extraordinar de unita, iar aceasta legatura indisolubila se datoreaza educatiei primite de la parinti.
Ma chinuie insa o intrebare. In timpul primului razboi mondial, tata a luptat in armata austro-ungara. In 1917, a fost luat prizonier de catre rusi. A fost dus in Siberia, ca toti prizonierii, pana la declansarea minunatei revolutii din octombrie, care a avut loc in noiembrie. In debandada generala creata de bolsevici, tata a reusit cu chiu cu vai sa scape si, dupa o evadare care a durat patru ani, a ajuns acasa. A fost ajutat de oamenii simpli de acolo; de aceea, am o sincera simpatie pentru rusul obisnuit.
A ajuns pana in fata unui pluton de executie, dar l-a salvat un cazac. De la un alt rus a primit apoi un cal cu care a strabatut nu stiu cati kilometri prin taiga, pana a crapat calul sub el. In timp ce tata se intorcea acasa, unde ii facusera deja mormantul, fiindca era dat disparut si nu stiau daca mai traieste, mama –  nascuta in secuime, in Plaiesii de Jos – fusese trimisa la Budapesta sa se instruiasca (avea 15-16 ani) si lucra ca asistenta la un medic evreu de acolo. Revolutia din 1918 a lui Bela Kuhn a prins-o la Budapesta. De multe ori incerc sa mi-i imaginez: tata venea din Siberia iar mama de la Budapesta, amandoi refugiindu-se in Romania. De ce se intorceau ei in tara? Ca sa le faca cineva cunostinta aici, la Bucuresti, si sa ne nasca pe noi… Pai asta este destin de somon! Doar somonii parcurg sute si mii de kilometri numai ca sa se intalneasca si sa apara noi somoni pe lumea asta…
Aceest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar