Destinul a 75 de arhitecți/ de Ziarul de duminică

Arh. Dr. Vlad Mitric-Ciupe

Arhitecții români și detenția politică 1944-1964

Între destin concentraționar și vocație profesională

Inistitutul Cultural Român

Volumul apărut sub egida Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, pornește de la o incontestabilă stare de fapt: „insuficienta (re)cunoaștere a relației arhitecților cu regimul comunist – în special în primele decenii ale acestuia.” Cu toate că au mai apărut o serie de lucrări despre arhitecți în comunism, „subiectul tragediei prin care au trecut unii membri ai breslei este doar firav atins”, după cum afirmă însuși autorul în „Argumentul” cărții: „Puterea a identificat încă din cele mai vechi timpuri impactul social major pe care-l are creația de arhitectură, acționând în consecință. În ceea ce privește regimurile totalitare ale secolului XX, atitudinile au fost diferite. În cazul fascismului, pornindu-se de la afirmația lui Mussolini conform căreia noua Italie avea nevoie de o nouă arhitectură, așa cum spunea undeva profesorul Sorin Vasilescu, în cele două decenii de dictatură italiană nu a existat nici măcar un caz – nici excepția care să fi confirmat regula – de arhitect care să fi fost victima unei forme de represiune. În cazul Germaniei naziste, profesioniștii care nu respectau direcțiile fundamentale trasate de politic în ceea ce privea arta de stat și participau la alte forme de expresie artistică pierdeau comenzile majore. Cazul celei de-a treia ipostaze – cea bolșevică – este astăzi cunoscut: glonțul în ceafă sau voiajul siberian. Studiul nostru și-a propus să descopere ce-au pățit unii arhitecți care au protestat sau au încercat să-și păstreze o formă de independență în România anilor 1944–1964.“

Lucrarea are la bază lucrările generale publicate pe tema comunismului românesc, foarte multă memorialistică, documente din arhivele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România și Federației Române a Foștilor Deținuți Politici și Luptători Anticomuniști, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, dar și interviuri cu urmașii arhitecților condamnați politic și „arhivele” de familie ale acestor urmași.

Volumul detaliază și 75 de cazuri de arhitecți, în condițiile în care, la debutul cercetării se cunoșteau la nivelul breslei doar câteva nume de arhitecți întemnițați, iar în baza lucrărilor edite au fost identificate 30 de nume.
Cele 75 de cazuri sunt extrem de diverse, atât ca vârstă, gen, calificare profesională (elevi, studenți, diplomați), dar și din punct de vedere etnic (pe lângă români au fost arhitecți cu origini ungurești, evreiești, germane, italiene și aromâne).