Destinul unei religii politice/ de Marius Vasileanu

“Toate marile teme ale religiei creștine – căderea, fericirea originară, regăsirea, ispășirea, subiectul mesianic – se regăsesc în mitul istorico-escatologic al marxismului”, afirmă politologul Vladimir Tismăneanu în ultima sa carte.

Dacă Eric Voegelin și volumul său “Religiile politice” (trad. rom. Humanitas 2010), despre care am scris aici acum o săptămână, sunt deja parte a literaturii clasice de politologie, românii au o șansă în plus să se lămurească asupra acestei problematici grație eforturilor, studiilor și cărților profesorului Vladimir Tismăneanu. Ultimul său volum apărut în limba română, “Despre comunism. Destinul unei religii politice”, apărut tot la Editura Humanitas (2011), constituie la rândul său o piesă grea în desconstrucția științifică a celui mai aprig flagel al secolului XX. Cum profesorul Vladimir Tismăneanu de la Universitatea Maryland (SUA) nu mai are nevoie de prezentări, mă voi opri preponderent la capitolele din carte dedicate explicit comunismului ca religie.

“Marxismul a fost, înainte de toate, un proiect demiurgic fixat asupra distrugerii societății burgheze fundamentate pe cultul proprietății private” (p. 17), subliniază Tismăneanu. Mărturisirea devenită argument al cărții nu este lipsită de ironie: “Am scris mult pe parcursul anilor despre problema stafiilor și a fantomelor, a spectrelor. Într-adevăr, fantomele vin în miez de noapte și ne bântuie în continuare. Sunt spectre care privesc spre viitor și cele care vin din trecut. Spectrul care privește spre viitor este, evident, cel întruchipat în primele rânduri ale Manifestului Partidului Comunist. «O stafie bântuie Europa: stafia comunismului.» Așa începe una dintre cele mai faimoase cărți din istoria gândirii politice, pe care Laszek Kolakowski o numea cel mai important pamflet politic scris vreodată” (p. 17). Comparația inevitabilă cu fascismul, spectrul care “vine dinspre trecut”, se impune. De altfel, pare că aceste două ideologii sunt complementare sau gemene. Și documentele arată că s-au sprijinit reciproc și masiv până la atacarea URSS de către Germania nazistă! A se vedea și tulburătorul film documentar The Soviet Story făcut de regizorul Edvins Snore, o producție nemiloasă în ceea ce privește defrișarea acestei Siberii de minciuni și dezinformări țesute în jurul comunismului. Filmul a fost difuzat recent pe TVR, poate fi văzut gratuit și pe internet. Pentru acuratețea și personalitățile care sunt intervievate aici (parlamentari europeni laolaltă cu foste cadre ale NKVD, istorici de talia lui Norman Davies, gânditori precum Vladimir Bukovski, Françoise Thom, Victor Suvorov etc.), pentru relevarea adevărurilor încă incomode pe care le zugrăvește, acest film ar merita să fie reluat nu numai pe cât mai multe televiziuni românești, ci și în licee și universități. Poate că astfel tinerii de 20 de ani care n-au habar de grozăviile prin care au trecut bunicii și părinții lor și care îi mai găsesc încă cool pe unii dintre marii criminali – exemplul lui Che Guevara este strigător la cer – vor mai medita, vor mai avea oarece rețineri.

Dar fraza-cheie a acestei cărți merită analizată. Vladimir Tismăneanu are dreptate: “Toate marile teme ale religiei creștine – căderea, fericirea originară, regăsirea, ispășirea, subiectul mesianic – se regăsesc în mitul istorico-escatologic al marxismului” (p. 19). Cu precizarea că vectorii de mai sus sunt valabili și pentru alte religii revelate: hinduism, iudaism, islam. Firește, Vladimir Tismăneanu nu se referă aici la viața părintelui fondator, Karl Marx, ci la masa destinatarilor, care, poate la nivel subliminal, au fost mult mai permeabili cancerului ideologiei comuniste.

Mai este problema “misticii revoluției, a fraternității și a sfârșitului oricărei forme de injustiție. Care este chemarea comunismului? Cum ajunge comunismul să convingă? Nu cred că rezolvăm problema ridicată în acest eseu dacă pur și simplu afirmăm că el a fost ceva aberant. Comunismul trebuie discutat ca o formă de gândire, o formă mentală. Milioane și milioane de oameni nu pot toți să împărtășească o aberație. E cel mai simplu să spui «e o aberație, o demență», și cu asta am încheiat discuția. Comunismul a fost parte a spiritualității moderne a Occidentului, a tradiției acestuia din ultimile trei secole. Care este ideea-premisă a comunismului? Este lupta contra injustiției, egalitarismul, care se află ca alt mit fundamental în inima proiectului socialist. Comunismul este o utopie colectivist-egalitară, care a exercitat o fascinație pentru militarism, în special pentru intelectualii revoluționari” (p. 21-22). În fine, Tismăneanu nu crede că genul acesta de religii seculare, nici fascismul, nici comunismul, ar mai avea vreun viitor: “Ideologic au dispărut, dar refuzul deliberării democratice și disprețul pentru «valorile sentimentale burgheze» nu au pierit” (p. 31).

Persistă întrebările: de unde și până unde miturile politice sunt cât de cât acceptabile? În ce moment apar? Care sunt parametrii care determină patologicul? Spațiul pseudo-religios în care se înscriu aceste utopii creează în mod evident universuri paralele autoîntreținute atâta timp cât energia minciunii este mai mare comparativ cu energia sacrificiului celor dedicați adevărului. Orice încercare de ieșire din impas prin deghizare nu poate să amăgească decât aparent (citește: din interes, căci vorbim de politică) sau să prelungească agonia. N. Ceaușescu primit într-o caleașcă la regina Marii Britanii este un exemplu suficient. China ultimilor decenii este o altă pildă care nu păcălește decât naivii. Acolo unde nu este libertate deplină, mitul, credința, religia nu sunt decât amăgire, joc de oglinzi.

Noua carte semnată de Vladimir Tismăneanu conține și alte eseuri memorabile, precum: Ce a fost și încă este comunismul, Stalinismul în Europa de Est, Ce a fost stalinismul național?, Sfârșitul leninismului și viitorului valorilor liberale. În partea a doua a volumului, autorul reia câteva teme și descrie viața câtorva personaje importante pentru metabolismul acestei religii politice, unele autohtone, precum Ceaușescu, Adrian Păunescu, Jebeleanu. Alături de literatura sa care, în parte, este considerată importantă de numeroși critici, această zugrăvire a caracterului și vieții pontifului-măscărici numit Adrian Păunescu ar merita să rămână în cartea de istorie: “a fost toboșarul neobosit al «Epocii de Aur». Un talent real s-a înecat în abisul servituții voluntare” (p. 228). Și mai departe: “Adrian Păunescu s-a cățărat febril și entuziast pe scara puterii, a obținut un statut unic în România mizeră a acelor ani. El a învăluit o realitate sordidă și umilitoare în veșmintele imaginilor inițial seducătoare, ulterior gongorice și pompieristice. Talentul i s-a stins pentru că și l-a abandonat. În locul disidenței a ales să-l slăvească pe Nicolae Ceaușescu în metafore pe cât de grandilocvente, pe atât de buimăcitoare. Păunescu nu a avut limite în dorința de a fi trubadurul «Epocii de Aur». Arhitect impenitent al utopiei ceușiste, a fost el însuși o instituție a acestei dictaturi” (p. 229). De unde și stupiditatea cultului postum practicat de către unii tovarăși nostalgici. Dar nu cumva un astfel de cult dedicat lui Ceaușescu & familiei sale este pornit recent, sub pretextul ratingului, de media românească? Nu avem un răspuns la aceste întrebări. Ceea ce se poate spune este că, pe harta unei ipotetice istorii a pseudo-religiilor lumii, astfel de tentative de revigorare fac parte din firesc. Având slabe șanse să prindă rădăcini, ele vor pieri odată cu ultimul rătăcit. Cultul postum al comunismului sau al pontifilor săi este – dacă mai trebuia demonstrat – un ultim rictus al agoniei: “Cultul postum al lui Păunescu este de fapt o fantasmă a salvării, o identificare ritualică, o fetișizare a unui mesaj care repudiază realul în numele unui apocrif și autodistructiv orgoliu izolaționist, un travesti naționalist care mistifică și camuflează mistuitoare complexe și nevroze” (p. 229).

Era și timpul ca agonia comunismului să aibă un sfârșit. Sunt numeroase alte pseudo-credințe (politice) care se-nghesuie să ocupe locul rămas vacant.